O, muză, spune-mi povestea lui Diogene, 
cel care sfida legea muritorilor și, 
cu o lampă în mână, cutreiera cetatea! 

Cetățenii Atenei strigau: 
„Diogene, treci tu pe cântar!", 
dar el, cu dispreț în privire 
și înțelepciune adâncă, 
răspunse: 
„Nu de cântar e vorba, cetățeni...
Lumina care pâlpâie în lampă, 
din cugetul meu a fost aprinsă, 
scânteia fiind născută din izbitura cu zidul ignoranței; 
ea crește și reflectă, 
fără vicleșug și zgomot, 
lumina duhului meu, prin cetatea adormită”.

Auzind acestea, 
cetățenii răspunseră: 
„Te înțelegem, Diogene, 
dar face o probă, să ne arăți. 
Urcă-te într-un felinar din Atena, 
să vedem cum trece lumina ta în obiect”. 
Și astfel, 
în ochii celor adunați, 
Diogene urcă pe stâlpul de aramă.

Dar, vai! înainte ca istoria să-și facă jocul, 
mulțimile încep a râde, 
fără a aștepta dovada. 
Nu căutau să vadă înțelepciunea, 
ci doar să-l prindă pe filosof într-o postură ridicolă, 
să transmită lumii că Diogene pe stâlp s-a urcat 
și strigă ferm: 
„Străini de lege, 
eu pot să insuflu lumină fitilurilor uscate 
și minților voastre! Nu vă depărtați, priviți: 
deșurubez luna de pe boltă și o aduc în casele voastre”.

O, ce vremuri erau acelea, 
când lumea era naivă și rea, 
neînțelegând glasul adevărului! 
Cei de față au recunoscut: 
„Da, luna strălucește în vila mea”, 
iar Diogene, 
cel care nu avea nevoie de nimic în viață, 
nici măcar de această probă, 
coborî de pe stâlp și, cu pași grei, 
porni din nou pe străzile Atenei, 
preocupat doar de nevoia zadarnică 
de a se fi supus reacției unui fitil...

„Diogene, treci tu pe cântar”...
„Nu de cântar e vorba, cetățene, ci de felinar! 
Lumina pâlpâind în lampă, 
de la cugetul meu este aprinsă, 
pe care l-am izbit de zidul ignoranței, 
de la acea scânteie temeinică s-a pornit 
și e proporțională cu tot ceea ce în suflet port, 
fără șiretenie și zgomot; duc prin cetatea adormită. 
lumina duhului meu”.

„Te înțelegem, dar face o probă să ne arăți! 
Urcă într-un felinar din Atena, 
să vedem cum trece din tine lumina în obiect”.

Așa, în ochii martorilor, Diogene a urcat...
„Ha! Ha! Ha!”, au râs toți, 
fără a aștepta momentul confirmării. 
Pe ei mai mult îi interesa să-l ia în râs pe filosof
și apoi să transmită lumii că Diogene s-a urcat pe stâlp 
și s-a apucat de urlat:
„Străini de lege!”, 
într-adevăr le strigă, 
„eu pot să insuflu lumină fitilului uscat și minților voastre. 
Nu vă depărtați, priviți: deșurubez luna de pe boltă 
(între timp, se înserase) și o instalez în case”.

„Da”, au confirmat toți cei de față:
„luna strălucește în vile”...

El, cel care nu avea nevoie de nimic în viață, 
nici măcar de proba aceasta, 
s-a dat jos de pe stâlp 
și a pornit agale, din nou, pe străzi, 
preocupat numai de capcana în care picase, 
de a se fi supus inutil reacției unui fitil.  

O, muză, spune-mi cum, 
sub ramuri înflorite, 
ne aflam noi, 
ciugulind, ca două păsări, 
dramuri de fericire din inimi aprinse. 

Pomul ales străjer ne era martor mut, 
iar noi ne îndemnam unul pe altul să ne ascultăm pulsul, 
care bătea într-un singur ritm, asemenea valurilor mării 
care se-nalță și se prăvălesc laolaltă.

Ce aș fi fost eu fără tine? 
Aceasta m-ai întrebat, 
cu vorbe dulci, 
ca mierea din stupii zeilor. 

Ne-am fi dus traiul, 
precum niște sihaștri în chilii ascunse, 
unde șirul clipelor s-ar fi strâns încet, 
pe un fus nevăzut. 
Dar cine torcea acest fir al sorții? 
Oare vreun zeu, 
conștient de menirea noastră, 
țesea momentele de cunoștință? 
Sau, poate, 
orb la ceea ce făcea, 
a tresărit și a fost dezarmat de vastitatea 
a ceea ce mâna lui a declanșat,
în clipa când destinul i-a fost dezvăluit?

Este greu de spus, 
dar astăzi, 
ne bucurăm de verdele cetinilor 
și de întâlniri fastuoase, 
ascunse de ochii lumii...

Împiedicați în florile din pom, 
pe care-l alesesem străjerul nostru, 
ca două păsări ciuguleam câte un dram din inimi, fericirea. 

Ne îndemnam unul pe altul 
să ne ascultăm în piepturi pulsul, 
care bătea la fel... 

„Ce aș fi fost eu fără tine? Nici nu știai!”, 
mi-ai spus...

Stăteam în vieți, 
ca în niște chilii vechi, prin care fusul vremii 
se auzea încet. 
Cine-l torcea oare cunoștea momentul cunoștinței sau, 
orb la ceea ce făcea, 
a tresărit, când a vibrat menirea?
E greu de confirmat! 
Dar azi, indiferent de împrejurare, 
a ceea ce în existență ni s-a schimbat profund, 
ne bucurăm de cetini și de raze, precum și de întâlniri, 
pe ascuns... 

Drumul nostru se îndrepta spre Valea Crucii, 
într-o destindere senină, 
liberați de greutatea semnalului care până atunci se pierdea
printre tufișurile de pe marginea drumului, 
acum părea că ne urmează ca un câine credincios.

Ne-am oprit lângă o fântână, 
unde un guguștiuc posac stătea contemplativ, 
cu aripile pline de umbre. 
Cumpăna fântânii, 
înclinată ușor spre dreapta, 
scârțâia sub pasăre. 

Deodată, ai fugit, 
ai luat-o la goană ca o zână zburdalnică, 
spre un mănunchi de busuioc înmiresmat. 
„Stai!”, am strigat după tine, 
„Mi-e sete. Nu am cană să beau, 
dă-mi apă rece din pumni”. 
Dar tu, cu un râs vesel și strălucitor, 
nu m-ai ajutat... Mi-ai făcut semn să te urmez, 
apoi ai dispărut în lan.

Impulsionat de un foc interior, 
te-am ajuns din urmă. 
Te-am trântit în iarba cea moale și verde, 
de parcă ți-aș fi dat brânci într-un ocean de smarald.

M-am aplecat îngrijorat, să văd ce ai suferit...
Cu o mișcare bruscă, 
m-ai tras mai aproape de tine, gâdilându-mă: 
„Unde te duci? Cum vei scăpa?” 
și te-ai agățat de mine; nici până astăzi, 
nu mi-ai mai dat drumul, 
când, tolănit pe terasă, 
număr boii, 
ale căror coarne aurite cad la porțile timpului.

Într-un timp, 
când zeii înălțau lumi 
și câmpurile verzi se întindeau ca mantii divine peste dealuri, 
Raiul însuși își găsise adăpost în Cleanov. 
Iarba moale se întindea peste coline, 
asemenea unui suflu plin de șiretenie, 
din pieptul unui zeu ludic.

Pe aceste meleaguri, 
ne purtau pașii spre Valea Crucii, 
liniștiți și fără griji, 
datorită semnalului de la telefon, 
până atunci pierdut 
printre tufele ce însoțeau drumul, 
acum pulsa fără întrerupere. 

Ne-am oprit lângă fântâna din vale, 
unde un guguștiuc posac găsise răgaz înaintea noastră. 
Cumpăna 
înclina spre dreapta, sub povara cântecului 
ce vibra în văzduh.

Deodată, ai fugit de lângă mine,
către un mănunchi de busuioc parfumat, 
ca o nimfă zglobie. 

„Stai!” ți-am strigat, cu sete arzătoare în glas, 
„N-am cană din care să beau. 
Dă-mi apă din buzele tale”. 
Dar tu, cu o prefăcută cruzime, 
mi-ai făcut semn că „Nu!” și ai râs cristalin, 
alergând iarăși, 
de parcă însăși Artemis te-ar fi îndemnat.

Nu ți-ai închipuit 
că te pot ajunge, 
dar ambiția mi-a dat aripi și, într-o clipă, 
ți-am pus piedică, 
trântindu-te în iarbă. 
Cu fruntea izbită de astre, 
mi te văietai: „O, ce stele verzi văd!”

„Nu te teme”, îți spuneam, cu meșteșug de orator, 
„singurul obstacol care te-ar fi putut răni 
ar fi fost coceanul sau floarea-soarelui, 
dar și acestea te-au cruțat!”. 

Arătându-mi cotul julit, 
mi-ai șoptit cu un glas plin de plângere: 
„Privește ce am făcut!”

Într-un avânt de îngrijorare, 
m-am aplecat să văd rana, 
dar tu, cu vicleșug și veselie, 
m-ai gâdilat: „Ia să văd acum, unde vei fugi?” 

Te-ai prins de mine 
și nu mi-ai mai dat drumul, 
nici până în ziua de astăzi, 
când, tolănit în jilțul meu pe terasă, 
aud boii fermei, 
lovindu-și coarnele aurite de zăvoare, 
ca niște creaturi, pline de măreție.

Iarba verde se întindea pe deal, 
ca o suflare de zeu buclucaș.
Pe aici, mergeam spre Valea Crucii, 
destinși de semnalul telefonului, 
care nu se mai pierdea 
în tufișurile de pe marginea drumului.

Ne-am oprit lângă o fântână, 
pe care, înaintea noastră, 
poposise un guguștiuc posac.
Cumpăna stătea aplecată spre dreapta, 
de la greutatea cântecului răsunând în văzduh, 
din gâtul păsării menționate...

Ai fugit de lângă mine, 
înspre un mănunchi de busuioc.

„Stai! Mi-e sete. 
Nu am cană din care să beau. 
Ajută -mă cu buzele tale”, 
te-am implorat politicos.
Mi-ai făcut un fel de „sic!” din pumni 
și ai râs. 

Ai alergat din nou. 
Nu ai estimat că te pot prinde, 
însă eu, ambiționat de situație, 
chiar ți-am pus piedică...
Ai plonjat în lanul de porumb, 
ca un zmeu, pe bolta cerului.

O, ce stele verzi mi te plângeai că vezi.
„Singurul obstacol din calea ta este coceanul 
sau floarea-soarelui, 
însă le-ai evitat și pe acestea!” te asiguram, 
deprins cu oratoria momentană.

„Nu, uite ce am făcut aici!” mi-ai arătat cotul julit.
Îngrijorat, 
m-am apropiat de tine și m-ai gâdilat: 
„Ia să te văd eu acum ce faci? Unde te duci?”

Te-ai prins de mine 
și nu mi-ai mai dat drumul, nici până astăzi, 
când, tolănit în jilț, pe terasă, 
aud coarnele aurite ale boilor fermei, 
lovind în zăvoare. 

Liniștea se așază în odaie, 
ca o tablă gravată în piatră, 
pe care un greiere 
înscrie pe ea, cu picioarele sale firave, 
un ritm ludic. 

Cu ochii obosiți, 
bătrâna caută condeiul cel nevăzut, 
pe care greierele l-ar fi putut întrebuința, 
pentru a-și rosti cântarea,
dar, în locul instrumentului, 
ea nu găsește decât glasul vibrant al micii vietăți.

Vechiul ornic, 
un paznic al timpului, 
cu brațe lungi de bronz, 
lovește neîncetat în perete, 
dorind parcă să oprească fluxul vremii, care, 
fără milă, 
răpește vigoarea țăranilor din aceste locuri asprite de ani.

O! ce n-ar da bătrâna să pună mâna pe fusul vremii, 
să apuce șirul clipelor pierdute, care nu se mai întorc, 
nici călare, nici pe jos, pentru a reînvia vatra satului, 
acum înnegrită de fumul greoi al iernilor, 
când neaua se topește în fugă;
dar nu-i stă în fire să cugete astfel, 
căci prinsă e de tors 
și, ronțăind câteva boabe de porumb, 
coapte pe soba caldă, 
ea uită de trecerea timpului. 

Oricine ar privi prin gaura cheii 
ar zări bătrâna topită de veghere, 
o pată de stambă, în care se încurcă motanul.

Cu vătraiul în mână, 
ea scormonește în jar, 
sperând că o scânteie, 
născută din foc, 
ar vesti sosirea unui oaspete. 

Amurgul, 
zeul tăcut al fiecărei seri,
își cerne cenușa de raze arse;
prin sita aceasta, 
bătrâna își vede viața, 
ca pe niște ochiuri de baltă, din care
memoria, barză înfometată, 
ciugulește fragmente prețioase ale unui timp
ce nu mai e.

Ochii bătrânei 
caută o unealtă, 
în haosul de lucruri al odăii. 

Vechiul ceasornic 
și-a întins brațele, de-a lungul pereților, 
legănându-și tic-tacul de bronz, 
de parcă ar vrea să adoarmă timpul, 
să păstreze ceea ce a fost odată viu
și acum este sfărâmat, 
asemenea oaselor unei lumi moarte.

Prinsă în torsul monoton al firului de lână, 
bătrâna ronțăie boabe de porumb, încet, 
neatentă la firul subțire al clipelor, 
care fug în neant, 
fără să aducă înapoi focul vieții. 

Cine ar privi prin gaura cheii 
ar vedea bătrâna transformată într-o umbră, 
o pată de stambă, de care, agățat, motanul 
își toarce și el singurătatea.

Cu vătraiul în mână, 
ea scormonește prin jar, 
așteptând poate o scânteie, o flacără mică, 
să aducă vestea unui oaspete neprevăzut. 

Amurgul cerne cenușa rece a zilei; 
prin aceeași sită, 
bătrâna își zărește viața,
ca pe niște ochiuri de apă tulbure, 
din care memoria, 
o pasăre slăbită, 
ciugulește rămășițele unor momente strălucitoare. 

Vatra satului, 
înnegrită de fumul iernilor, 
rămâne o amintire nedefinită, 
ca un peisaj înghețat...

Mâna timpului fixează, 
în pereții chiliei,
liniștea, ca pe o tablă, 
pe care sare un greier nestatornic, 
scriind el însuși un ritm de joacă.
După condeiul pe care l-ar folosi, 
s-au abătut ochii bătrânei, 
îl caută în gură pe greiere, 
pentru a se lămuri, 
dar nu găsește nimic, 
decât un glas vibrant.

-Ți-ai pierdut unealta! i se adresează ea, 
dezamăgită de faptul pe care-l auzea, 
dar nu-l identifica, 
precum pătura de pe pat, 
pe care a întins-o cu meticulozitate.

Vechiul ornic, 
de când tot bate în perete, 
a făcut brațe lungi, 
pe care își leagănă tic-tacul de bronz, 
sperând la amorțirea timpului, 
care țăranilor, din această parte din lume, 
le ia vigoarea din corp.

Mai bine, bătrâna ar încerca 
să descopere fusul vremii, 
torcând firul clipelor,
care nu se mai întorc, nici pe cal, nici pe jos, 
pentru a reîmprospăta vatra satului, 
înnegrită de fumul de la coșurile duduind iarna, 
pe fugă de nea.

Așa ceva nu-i trece prin cap, 
fiindcă ea este captată de tors, 
pe când mai ronțăie, 
cu puținii dinți rămași, 
câteva boabe de porumb, 
coapte pe sobă.

Cine își aruncă un ochi pe gaura cheii, 
poate observa pe bătrâna topită de veghere, 
o pată de stambă
(prin care se încurcă pisica mieunând prin casă...),
cu vătraiul în foc, 
sperând ca o scânteie să sară din jar 
și să-l anunțe pe oaspetele eventual.

Amurgul își cerne cenușa, 
rămasă de la raze.
Prin sita aceea, 
bătrâna își zărește viața, 
ochiuri de baltă din care memoria ei ciugulește, ca o barză, 
momente precare.