Și după ce a sfârșit toate aceste cuvinte,
Iisus Hristos a întors privirea către ucenicii Săi,
ca și cum ar fi vrut să le lase greutatea vorbelor:

— știți, peste două zile va fi Paștile
și Fiul Omului va fi dat
să fie răstignit.

Între timp, în altă parte,
arhiereii și bătrânii poporului
se adunaseră deja
în curtea lui Caiafa,

unde gândurile nu se spuneau până la capăt,
dar se înțelegeau din priviri:

cum să-L prindă
cu vicleșug,
și cum să-L scoată din lume
fără zarvă.

Nu în ziua praznicului —
își spuneau —
ca să nu se tulbure poporul,
care oricum trăia mai mult din zvonuri
decât din adevăr.

Și, ca o ruptură de plan,
Iisus Hristos era în Betania,
în casa lui Simon Leprosul,

unde totul părea încă firesc:
masă, odihnă,
un timp suspendat.

Atunci s-a apropiat o femeie,
cu un alabastru plin de mir scump
și fără să întrebe pe nimeni,
l-a turnat pe capul Lui.

Ucenicii au văzut
și s-au tulburat imediat,
precum binele ar fi trebuit contabilizat:

— de ce risipa aceasta?
se putea vinde,
se putea împărți,
se putea face ordine în lume.

Dar El, știind deja
cum arată gândul înainte să fie rostit,
le-a spus:

de ce o supărați?
a făcut un gest încărcat de eternitate,
pe care voi nu-l vedeți.

Săracii vor rămâne,
îi veți avea mereu aproape,
dar pe Mine
nu.

Femeia aceasta
nu a risipit nimic,
doar a grăbit
ceea ce urma oricum să vină:

îngroparea.

Și oriunde se va spune
povestea aceasta —
și se va spune —
va rămâne și gestul ei,
ca o pecete de lumină
într-un text care se întunecă.

Atunci, din cei doisprezece,
unul s-a desprins,

Iuda Iscarioteanul,

și, mergând la arhierei,
a întrebat simplu,
ca într-o învoială:

ce-mi dați
și vi-L vând?

Iar ei
nu au ezitat:
treizeci de arginți.

Și din clipa aceea,
nu a mai fost decât o problemă de timp —

căutarea unui moment potrivit,
a unei antinomii în lume,

prin care
să-L poată da
în mâinile lor, 
ale savanților și fariseilor.

Îmbrăcat în veșmânt alb,
Iisus Hristos se tot poticnește în cruce,
nu o poate cuprinde cu brațele.

Înțelege, răstignit în om,
Dumnezeu — acum — pe bietul om,
pe care l-a alungat din Eden
cu blestem.

Intră pe sub ușă
umbra de la cruce,
peste mărturisitori,

cărora inima, în piept,
le bate
ca un berbec
în poarta cetății…

Clipele de atunci,
de acum peste două mii de ani,
erau pline de emoție,
de imagine și de culoare,
precum scrie în Biblie.

Nu aveai ce face,
nici încotro să te îndrepți,
fără a fi cercetat de sutaș,

din porunca indirectă
a lui Caiafa.

îmbrăcat în alb
Iisus Hristos se poticnește mereu
în cruce

nu o poate cuprinde
cu brațele

răstignit în om
Dumnezeu înțelege acum
pe bietul om

același
alungat cândva din Eden
cu blestem

pe sub uși
intră umbra crucii
în casele mărturisitorilor

iar inimile lor
bat în piept
ca un berbec izbit
de porțile cetății

nimic nu era liniștit atunci

acum două mii de ani
timpul era dens
plin de culoare și teamă

așa cum s-a scris
și s-a rescris
în carte

nu aveai unde să te ascunzi

oricât ai fi schimbat drumul
te ajungea
privirea sutașului

din porunca, niciodată rostită direct,
a lui Caiafa

---

---

îmbrăcat în veșmânt alb,
Iisus Hristos se poticnește mereu în cruce,
nu o poate cuprinde cu brațele

lemnul îi scapă
ca o vină prea mare

înțelege — răstignit în om —
că Dumnezeu apasă acum
pe bietul om,
același pe care l-a alungat din Eden
cu blestem

pe sub ușă
intră umbra crucii

se întinde încet
peste mărturisitori

iar inima, în piept,
le bate
ca un berbec izbit
de poarta cetății

clipele de atunci,
de acum peste două mii de ani,
erau pline de emoție,
de imagine și de culoare

așa cum s-a scris
în Biblie

nu aveai ce face
și nici încotro să te îndrepți

oricare drum
ducea spre cercetare

un sutaș
o privire
un semn

din porunca indirectă
a lui Caiafa

---

Îmbrăcat în veșmânt alb,
Iisus Hristos se tot poticnește în cruce,
nu o poate cuprinde cu brațele.

Înțelege, răstignit în om,
Dumnezeu — acum — pe bietul om,
pe care l-a alungat din Eden
cu blestem.

Intră, pe sub ușă,
umbra de la cruce,
peste mărturisitori,

cărora inima, în piept,
le bate
ca un berbec
în poarta cetății…

Clipele de atunci,
de acum peste două mii de ani,
erau pline de emoție,
de imagine și de culoare,
precum scrie în Biblie.

Nu aveai ce face,
nici încotro să te îndrepți,
fără a fi cercetat de sutaș,

din porunca indirectă
a lui Caiafa.

fiecare își duce crucea
ca pe un obiect banal
într-o lume care încă funcționează
(munți / dealuri / văi — decorul e stabil)

binele și răul
au devenit o poveste repetată
până la uzură

de la Iisus Hristos
a rămas doar o potecă subțire
spre cer

dar cine mai merge pe ea
fără plasă de siguranță?

ispitele luminează mai puternic
decât orice icoană
iar spectacolul
are mereu casa închisă

Edenul nu cade niciodată din cer
stă retras
după nori
ca un depozit sigilat

niciun fruct nu mai lovește pământul

doar, uneori,
câte un accident celebru:
Isaac Newton și mărul lui
reluat la infinit
în manuale

Adam, în schimb,
n-a terminat nici acum de înghițit
— restul i-a rămas în gât
(semn discret
la fiecare bărbat)

întrebările vin 
dintr-un gol intern
unde explicațiile
se produc singure

gravitația
este o formă de captivitate

și poate că ar fi nevoie
de un fruct
un șoc
o fisură

ca să te trezești

din erorile care mișună
în tine
lent
organice

și atunci,
pentru prima dată,
n-ai mai grăbi timpul

l-ai lăsa
să respire

ai încerca
postul
tăcerea

și te-ai întoarce
dintr-un reflex
cu fața spre răsărit

asta cerea și Tudor Arghezi
un semn
sau poate
corectura lui Dumnezeu
pe marginea textului

Fiecare din lumea în vigoare,
așezată pe munți, pe dealuri și pe văi,
ca o poveste cu bine și rău,
își poartă crucea.

De la Iisus Hristos,
a rămas poteca spre cer,
dar cine are puterea, 
fără ocrotire dumnezeiască,
să meargă senin
pe dâra trasată printre ispite
și chemări la spectacol?

Ascuns după nori, Edenul așteaptă
și nu-și scutură niciun rod pe pământ,
precum, odinioară,
lui Isaac Newton i-a căzut mărul în cap –
iar lui Adam,
jumătate i-a rămas în gât,
semn vădit la fiecare bărbat.

Și, neavând răspuns 
la ceea ce i s-a întâmplat,
el însuși, fizicianul blazat,
a căutat în sine o explicație
și a ajuns în istorie,
capturat definitiv de gravitație.

Oricare om,
lovit de-un fruct nemaiîntâlnit,
s-ar putea trezi din erorile
colcăind în propriul trup
ca niște viermi cu palide guși;

și, trezit din adormire,
n-ar mai da bice sărmanelor clipe
să alerge în gol,
fără efectul muncii lui de a posti 
și de a se îngriji 
să se închine, 
cu fața la răsărit, 
icoanelor sfinte.

Acesta e semnul cerut și de Tudor Arghezi,
smerit – sau cum va fi fost poetul –
în ceasul când a scris textul
înaintat lui Dumnezeu,
ca o lucrare de control.

Bătăile de pendulă îmi răsună în timpane;
numai eu aud zvârcolirea aceasta a vremii în mecanism.

Sunt sustras amiezului, dispar din peisaje,
mă las purtat într-o barcă de minute —
dar înspre care mal?

E mai bine acolo?
Foile tresar, amenințate de tăciune...

Dau să revin în salon, din reverie,
când ușa-i crăpată
de slujnica plătită să deretice interiorul.
I-am fixat, spre deosebire de Arthur Rimbaud, un scop:
o aștept să strângă, de azi, și covorul.

L-am pătat aseară cu puțină lavandă,
iar firele de lână au strănutat 
sub pașii de prinț ai motanului alb.

Copil, 
regăseam supape în vizitele pe care i le făceam, 
cu părinții, 
mătușii;
atunci, în acele momente,
nu mă frământa conștiința că nu pun mâna pe carte.

Mă încânta patinajul artistic,
pe care îl vizionam la televizorul Sirius, alb-negru.
Cuplurile de pe gheață îmi transmiteau voioșie,
alt aer de viață
față de ceea ce îmi oferea cotidianul meu.

Legată de imaginație, inima zbura
în lumea aceea a spectacolului,
a celor care figurau pe scenă
și erau vizibili atâtor țări.

Căutam un mijloc să ies în evidență,
mediul în care să performez
și să fiu apreciat.

Nu venise încă susținerea
care avea să-mi schimbe destinul
sau să mi-l fixeze,
din partea profesoarei de română.

Mă simțeam ca un pui,
așteptând să scot capul,
când, de sus, degetul lui Dumnezeu
va ciobi coaja oului
în care așteptam raza mea.

Cineva dispare din privire...
Ușa îl înghite.

Burete de mare...

Același hol. 
Doar patru lucrători
în haine de hârtie.
Scripete.
O găleată cu pietriș
urcă.

Melancolie.

Porumbei sălbatici
pe o bară de inox.
Așteaptă.

Câte boabe?
Câtă apă?

Peste un secol,
cineva aici,
în locul meu,
poate va ști.


Mirosul cafelei —
sârmă aburindă -
mă plimbă,
înspre un balcon
unde,
spre chindii,
voi fi.

Cât mi-am scuturat scamele,
cineva, spre care mă uitasem, 
a dispărut din raza privirii,
înghițit de ușa aulei...

În rest, același peisaj ca ieri,
mai puțin cei patru lucrători în haine de hârtie,
care folosesc scripetele cu un singur scop:
să urce pe acoperiș o găleată cu pietriș.

Of, ce melancolie!

Porumbeii sălbatici așteaptă pofta de zbor
pe o bară de inox.
Câte boabe înghit, cu piepturile lor maiestuoase,
ca să se sature?
Câtă apă beau?

Peste un secol, poate omul
care va sta în locul meu,
pe același coridor,
va elucida dilema
care, fără niciun obiectiv semnificativ,
mă prăjește astăzi, pe interior.

Simțul meu olfactiv se plimbă
pe sârma aburindă a cafelei din spatele cefei
și mă duce pe un balcon
unde visez că voi fi azi,
pe la chindii.

Unde-i lumea din peliculă,
frumusețea femeilor,
tăcerea din fotolii
ori intriga?
Degetele zărite pe biletul de amor,
părul acesta pieptănat, hainele elegante,
suflarea și energia protagoniștilor?

Cât au îndurat în viață?
Cât s-au bucurat?
Ce au văzut ochii lor,
pe cine au îmbrățișat
după ce filmul s-a încheiat
și cortina a căzut
peste spectacolul mut?

Se cunosc locurile
pe unde le putrezesc oasele?

Obiectele din peisaj,
camerele de filmat —
se mai știe ceva despre ele?

Copiii aceia,
ținuți de mână de bătrâna doică,
într-o secvență cu doi acordeoniști
mimând un cântec în căruță —
cum își vor fi petrecut viața?

Dacă ar fi știut
că anii îi vor face neputincioși
și îi vor apropia de groapă,
poate că nu s-ar fi dat niciodată
jos din film
și nu ar fi schimbat voioșia
pe tristețea bătrâneții.