Drumul de la Cluj, la Turda este lejer, chiar pitoresc în apropierea Munților Rodnei (cred), care se văd în zare ca niște cămile albe, rătăcite pe la noi.
În Turda, cum intri, îți răsar dinainte indicatoare cu Salina: acestea îți arată o direcție, GPS, alta. Recurg la moda tradițională și întreb pe un semiorășean cum să ajung: „Faceți stânga, pe lângă blocul acela galben și apoi, dreapta”.
Biletul e destul de scump…
Până a primi okeiul să intru în salină, îmi arunc ochii pe suvenirele multiple de la acest oficiu: butoiașe de lemn (oare ce conțin?), monede inscripționate cu Salina Turda, pixuri, păpuși în port tradițional, bucăți de sare în sticluțe ș.a.
Prin tunel, înspre prima destinație din salină, mergi cred că un kilometru. Tunelul este relativ îngust. În față, la vreo cincizeci de metri, câțiva turiști sunt veseli – se aud râzând și vorbind în engleză.
Am luat înghețată, de la un magazin din centrul orașului, m-am așezat la o masă, afară și mi-am imaginat cum mi-aș fi petrecut zilele în Cluj, dacă aș fi fost de-al locului sau cum ar fi, înspre senectute, să mă mut aici. De fapt, oriunde merg în vacanță și agreez destinația, încerc să identific posibilități de a rămâne acolo.
Fizionomiile femeilor sunt specifice: fețe înguste, sprâncene subțiri, sub care ochii (în general, indescifrabili) ticluiau de zor o lume interioară, spectaculară față de cea de afară. Vestimentația le era de bun gust, în culori sobre și pe corp. Bărbații – destul de discreți, fără impulsuri de vorbă ori de gest – păreau a le fi cu un pas în spate…
Uneori, mă întrebam, mai ales când hălăduiam prin centru, unde oare se află apartamentul lui Florin Piersic și înțelegeam, bucurându-mă de atmosfera pașnică, de ce a renunțat la capitală.
Încheiam o primă pagină de primăvară, fără a mă fi lăsat pradă melancoliilor. Abia așteptam să ajung la hotel, să intru sub dușul cald, după care, în pat, să deschid o carte, în genul celei semnate de Radu Tudoran, Toate pânzele sus!
În bistroul străvechi, din anul 1568, contemplam strada: totdeauna, mi-am dorit o casă ori un apartament cu vedere la stradă, așa cum este aici – între trecători și mine, cel dinăuntrul clădirii, nu era decât un geam. Dacă ar fi fost iarnă, respirația oamenilor de afară s-ar fi însăilat pe ferestrele mari, ca o figurină întâmplătoare.
Un bătrân s-a așezat pe banca de pe trotuar. Era atât de sărac în aparență, încât nu reușeam să leg numele orașului Cluj de cineva atât de pauper, care-l străbătea și căruia îi era, poate, chiar rezident. Acum treizeci de ani, cum arăta acest bărbat? Sunt convins că purta blugi și plete, nu pantaloni învechiți și pălărie cu boruri neregulate, ca astăzi… S-a ridicat repede și a plecat din analiza mea, pe care, probabil, o resimțea în undele nevăzute și i s-a smuls, ca un trunchi din rădăcina realului.
Am zărit, încă o dată, steagul fluturând în vânt, pe care era inscripționat anul 1568: această încăpere există dinainte de Unirea făurită de Mihai Viteazul! Trădarea de atunci, din august 1601, din partea maghiarilor, plutea în aer, adusă acolo de cunoștința mea despre eveniment.
În timp ce în bistrou, intrau tineri voioși, eu interpelam, în sinea mea, personajele istorice, la care adăugam pe combatanții pașoptiști, care vor fi mâncat aici, din străchini de lut și cu linguri de lemn.
Din atâtea sute de ani, măcar dacă o singură opinie, dintre atâtea spuse în această încăpere, ar fi rămas ca un afiș, suspendând de bârnele ornamentale, vă dați seama cât de mult ar fi contat în prezent? Măcar un catastif dacă s-ar fi păstrat! în care să fi scris diverși vizitatori / clienți…
Băiatul de la recepție, un tânăr maghiar, mi-a spus: cele două camere, acolo unde se află bistroul și librăria (la stradă) – au fost construite în anul 1568….
Librăria deține volume în limba maghiară, dedicate unui cult religios (parcă așa am înțeles, din titlurile enunțate în vitrină).
Am luat masa, spre seară, pe la ora 19.00.
Bistroul era extrem de populat. Totuși, tânăra chelneriță mi-a găsit un loc imediat, cu vedere la stradă
În Cluj, indiferent de felul comandat, totul este pe bază de varză (care mai are și un gust dulceag), iar pâinea de casă este aspră la mestecat.
Auzisem despre a vedea Clujul de sus… Pentru o asemenea priveliște, am comandat un taxi, prin aplicația Bolt. O Dacia portocalie (am fost anunțat) va veni la statuia lui Avram Iancu.
Taximetristul era extrem de volubil: „Ia, spunea, dacă ăsta merge mai încet, o s-o iau în stânga, pentru a ajunge mai repede la destinație. Pentru mine este important să nu vă ocolesc, știți? De unde sunteți?”.
În timp ce mașina urca pe străduțe înguste și în zig-zag, șoferul îmi vorbea despre planul lui Boc*: „15 minute”. „Vă recomand să vizitați și Turnul Croitorilor… Deși GPS arată să vă duc în dreapta, încolo, eu vă las aici, în fața acestui hotel, de unde se vede întregul oraș”.
Avea dreptate…
După ce am făcut fotografii, m-am așezat pe banca unui parc de joacă… O mămică ținea de cărucior și-i cânta odraslei vesele, alta discuta încet cu o adolescentă, iar pe terenul de baschet: tată și fiu se întreceau în aruncări la coș.
Mi-am analizat pozele. Neavând ce mai face, am chemat un taxi: de data aceasta, mașina era marca Toyota (hibrid). Și acest șofer era la fel de vorbăreț ca precedentul: eram uimit, fiindcă mă așteptam ca transilvănenii să fie mai mofluzi și mai reținuți la vorbă, dar nicidecum. Mi se povestea, de către acest al doilea taximetrist – un bărbat slăbuț, care bătea cam înspre 40 de ani – despre anumite categorii sociale: despre cei care transportă pâine: „Ei duc pâine dimineața, iar în jurul orei 12,00, și-au încheiat treaba. Salariul lor este în jur de 4000 de lei”. L-am întrebat despre Toyota, care era nouă: că a cumpărat-o de la un prieten, care a adus-o din America, via Letonia (parcă – în orice caz, o țară din zona aceea), întrucât nu se aplică taxe. Cam în jur de 20000 de euro am dat pe ea”.
M-a lăsat la Turnul Croitorilor, în față. Am coborât într-un soare intens, a cărui strălucire mi-a readus în piept bucuria de a explora orașul, pe care, de fapt, îl revedeam după 25 de ani. Până am intrat în Turn, am tot plimbat șocul, de la un gând la altul: Ce mult vorbesc ardelenii! Nu aș fi crezut!
Obs*.
Despre Boc, i-am menționat că nu-l pot uita ce rău mi-a făcut mie, ca simplu cetățean, când a fost premier: ce senin anunța faptul că ne va tăia salariile (iar ei – aveam să aflăm cu toții ulterior – prosperau). Cel mai mult mă indignau intervențiile politice televizate, care deveneau un prilej de a da ei lecții poporului. Asta mă interesa pe mine? Ori ei nu trebuie să aibă somn, până nu rezolvă situațiile, astfel încât traiul cetățenilor să fie îmbunătățit, oricât se poate de mult). Acestea erau gânduri de-ale mele. Am așteptat să aud ce mai spune taximetristul, care-mi devenise și ghid turistic: „Vă recomand să vizitați și Turnul Croitorilor” etc.
Când ai venit în fața cortului lui Moise,
ce strai aveai, Doamne: de foc sau de apă?
Se uitau la Tine oamenii locului
sau nu putea decât profetul să Te vadă?
A îndrăznit vreun muritor să Te atace în vreun afront
sau urma să Ți-o acopere cu a lui sandală?
Câți boi ai pus în jug la car?
Ai setat destinația după vreun GPS
sau porumbelul, pe care l-ai mai folosit la potop,
calea Ți-a arătat?
Presat de întrebări,
devin piatra
pe care a călcat adineauri un rob. Neputința
acestuia de a fi ce vrea e mai adâncă decât marea.
Peste tot, în Alba – Iulia, unde intrai, era cald, foarte cald: în lift, în restaurant, dar mai ales în cameră.
La fel și la Cluj – Napoca: însă aici, în camera de la hotel, am reușit să depistez butonul de reglare a temperaturii și m-am simțit mai în largul meu (altfel, nu aveam loc de căldură). La hotelul din Alba – Iulia, tot îmbrânceam căldura să iasă, dar nu știam pe unde altundeva (să-i dau vânt afară), decât pe fereastră…
Legat de temperatură…
Am plecat în vacanță, cu impresia că este primăvară: impresia aceasta a influențat masele de aer și am avut parte de soare și de vreme bună, aproape ca vara.
Abia când am ajuns acasă, am revenit cu picioarele pe pământ, fiindcă am dat, în curte, peste o babă iarnă, nu tocmai rea, dar înfășurată cu multe cojoace: mi-a oferit și mie unul – mi l-a aruncat cu mâna dreaptă -, de parcă eram Traian. Poate iarna – cât mai rămăsese din ea: o mână de bătrână – își aducea aminte de împăratul care o urmărea să dea naștere poporului. Ce înseamnă pentru Dochia (din legendă) două milenii și ceva? Un ceas! din care îmi acorda și mie o clipă, din confuzie: îi semănam a roman, după lobii urechilor, dar și dac, după statornicia în curtea mea, așteptând să vină, din istorie, strămoșii mei, pe care, câteodată, îi vreau alături, cel puțin, de la străbunici la tata, însă, din păcate, surveneau numai amintirile lor, ca un ecou.
Știu că ei nu ar fi dorit să fiu trist și m-am îndreptat spre bagajele în care aveam suvenire, precum o cană de lut, pentru cafea. O, ce idee! mi-am zis și am băut, spre seară, cafeaua turcească.
Pentru a cosmetiza salcâmul mov și bolta, am împrumutat o scară de aluminiu (retractilă) de la vecin.
Am reglat scara la o înălțime considerabilă. M-am așezat ca pe scaun, în vârf. Văzându-mă fără niciun sprijin, fiindcă tăiasem creanga de care mă prinsesem, m-a apucat o stare de rău (de înălțime), care mă blocase: credeam că, dacă îmi retrag piciorul, de pe o parte a scării, pentru a coborî pe cealaltă, voi cădea.
Mi-am adus aminte și de povestirea d-lui Pospai, care, prin 1979, pe când era reporter la radio, a urcat în vârful unui furnal, care urma a se da în uz: cum i se părea că turnul acela (de 300 de metri) se clatină și așa era – i s-a confirmat, când a ajuns jos, de către un maistru (că turnul, la înălțimea aceea, are, într-adevăr, o ușoară deplasare de jumătate de metru). Mi-a revenit în minte și fotografia aceea cu muncitorii de la zgârie – norii americani (de prin anii douăzeci ai secolului trecut)- cei care stau în fund pe schelă sau întinși pe spate, lecturând ziarul etc. Toți, dar absolut toți, inclusiv dl Pospai, de sus, de unde înțepenisem de spaimă (cu scara între picioare) – cum nu îndrăzneam să mă mai mișc și a pune din nou piciorul pe pavelele terasei devenise o realitate atât de îndepărtată – , îmi păreau Eroi (da, cu literă mare!).
Atâtea înălțimi (gândurile la alpiniști – aluzie la filmul cu Silvester Stallone -, la muncitorii de la zgârie – nori ș.a.) se adunaseră în mine, încât îmi era teamă să nu-mi dea brânci de pe scară.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
