Cea mai firească și rodnică metodă de întemeiere a unei istorii literare rezidă în inițierea cercetării pornind de la creațiile cele mai apropiate, reprezentative pentru scriitorii autohtoni. Adrian Lesenciuc demonstrează o înțelegere profundă a acestei paradigme și se angajează într-un proiect de anvergură, concretizat într-o lucrare intitulată Critica de direcție, a cărei structură trimite la arhitectura monumentală a Divinei Comedii a lui Dante Alighieri. În volumul Inelul. Mărimi scalare, autorul se apleacă, în prima secțiune, asupra poeziei, realizând o recuperare semnificativă, pentru literatura brașoveană, a unei așa-zise „generații pierdute”. Conceptul de „generație pierdută” poate fi justificat prin analiza specificității genurilor literare abordate de aceasta.

Adrian Lesenciuc adoptă o metodologie integratoare, care  urmărește să descifreze interdependențele dintre viața și creația autorilor examinați. Această perspectivă hermeneutică, menită să deconstruiască separația artificială dintre creator și operă, reconstituie contextul de geneză al textelor.

Adrian Lesenciuc deschide demersul său de restaurare a memoriei literare cu figura lui Radu Teculescu, un poet a cărui operă, insuficient cunoscută, este așezată sub semnul unei rafinate introspecții simboliste. În această ordine de idei, autorul notează: „Așadar, Radu Teculescu a propus, în culorile unui simbolism întârziat, sub influența livrescă a unor E. A. Poe, Ch. Baudelaire sau P. Verlaine, o poezie a căutărilor în călătoria spre țărmuri nedescoperite”. Este semnificativ faptul că ultimul poem al lui Teculescu, Drum, sintetizează această căutare perpetuă, devenind metafora ultimă a itinerariului său artistic și existențial.

În contextul liricii brașovene, Adrian Lesenciuc identifică o serie de direcții definitorii, prin care se conturează pluralitatea și dinamica acestei geografii literare. Pastelul, redus la statutul de simplă convenție estetică, îl are drept exponent pe Nicolae Stoie. Vizionarismul, o dimensiune profund introspectivă, este marcat de creațiile lui Claudiu Mitan. Ioana Ieronim, prin explorările sale poetice, trasează un drum spre regăsirea ordinii cosmice, în contrast cu postmodernismul lucid și reflexiv al lui Octavian Soviany. Pe de altă parte, ludicul devine un teren de experimentare pentru Daniel Pișcu, completând spectrul diversității poetice. Aceste direcții legitimează complexitatea unei tradiții poetice în continuă metamorfoză. Ionel Simota, considerat de Adrian Lesenciuc „poet atipic literaturii de astăzi”, articulează o estetică a tensiunii dintre sine și lume. Gesticulația amplă, caracteristică unui stil baroc, este contrabalansată de o introspecție profundă, prin care expresia robustă este transmutată într-un registru de reverberații interioare. Această dialectică a exteriorului și interiorului culminează într-o reconfigurare conceptuală: ceea ce este afirmat cu o energie aproape teatrală se reîntoarce spre sine, în tăcerea unor clarificări meditative, ca într-un proces de alchimie spirituală. Ionel Simota reușește să dezvăluie esențele conceptelor și ale sentimentelor fundamentale, într-o viziune care surprinde antagonismul între concret și absolut, între material și transcendent.

Și în proză sau teatru, genuri literare explorate cu aceeași profunzime ca poezia, în partea a doua a lucrării, se remarcă o dezvoltare a temelor și motivelor înrădăcinate în aceleași preocupări existențiale și metafizice. Personajele și narațiunile sunt construite pentru a da glas unei dialectici similare celei din lirică.

Romanul Spirala (Editura Eikon, București, 2024) de Geo Constantinescu impresionează, de la primele pagini, prin claritatea și fluența discursului narativ. Sub bagheta unui stil precis și bine articulat, autorul reușește să capteze atenția cititorului față de traiectoria protagonistului, Bebe Bleoancă.

Geo Constantinescu ne oferă profilul unui erou profund uman, a cărui evoluție, marcată de frângeri interioare, decizii tensionate și confruntări cu un sistem social adesea implacabil, este prezentată cu acuitate psihologică.

Dragostea dintre Bebe Bleoangă și tânăra Cati se dezvoltă sub semnul unei armonii inefabile, o împletire paradoxală între jocul inocent și pasiunea abisală, reminiscență a visării eminesciene din Floare albastră. Spațiul (preferat de către cei doi pentru plimbare), recognoscibil pentru lectori: Parcul Nicolae Romanescu, Grădina Botanică din Craiova, este ocrotitor, ca în lirica de tip romantic: „Zâmbetul ei, veselia, gânguritul voios și frumusețea îmi dădeau aripi, simțeam nevoia să redevin acel ales dintre colegi, ce-i atrăsese mai demult atenția, s-o protejez, s-o iau cu mine în noua lume a dăruirii sufletești și a iubirii”. Ceea ce surprinde este profunzimea relației, care transcende convențiile sociale și diferențele dintre cei doi. Discrepanțele de educație și de formare intelectuală par să se topească sub forța unei iubiri care caută absolutul. Această iubire devine o punte între lumi aparent incompatibile, o modalitate prin care sufletul își revendică dreptul la unitate și armonie. Pasiunea, în puritatea și tumultul ei, reușește să niveleze decalajele, cimentând o comuniune profundă și durabilă. Astfel, relația devine nu doar o poveste de dragoste, ci și o meditație asupra puterii sentimentului de a dizolva granițele sociale, o reverie generată de triumful inimii asupra constrângerilor lumii exterioare. Din păcate, aceasta este numai viziunea lui Bebe, neîmpărtășită de către Cati, pentru că nădejdea visurilor comune, care ar trebui marcată prin căsătorie, este așa de facil de spulberat, încât nu este nevoie decât de o interogație accidentală, din partea tinerei: „Dar pe mine nu mă întrebi dacă vreau să mă mărit cu un student întârziat, cu capul plin de poezie și visuri deșarte de mărire? Atunci (recunoaște Bebe) am tăcut. S-a prăbușit în mine totul. Tot ceea ce clădisem împreună în anii grei ce s-au scurs și i-am îmblânzit atât de plini de noi, de iubirea și de sentimentele noastre s-au risipit cu aceste cuvinte”.

O cauză a eșecului în dragoste este cinismul fetei, dar atitudinea nu transpare decât tardiv, în discuția despre noua ei țintă, șeful de la secția de chirurgie. Dacă în relația cu Bebe, personajul martor al narațiunii, ea pare să acorde o importanță convențională diferenței minime de vârstă dintre ei, această evaluare nu mai are relevanță atunci când privește spre viitorul ei soț. Medicul, un bărbat ajuns la 45 de ani, dublul vârstei tinerei Cati, devine obiectul unei alegeri care, pentru Bebe, este greu de înțeles. Dorința de a parveni și oboseala acumulată în urma eforturilor zadarnice de a promova examenul la Facultatea de Medicină se conturează ca motive probabile pentru care juvenila asistentă medicală, Cati, acceptă cererea în căsătorie, formulată de chirurg. Privită în acest context, preferința reflectă mai degrabă o capitulare în fața circumstanțelor decât un act izvorât dintr-o autentică afecțiune sau convingere personală, dar faptul nu are niciun fel de importanță pentru Cati, devreme ce nici nu-l ia în seamă – tot pentru Bebe este semnificativ, ca variantă de consolare.

Puterea lui Bebe de a înfrunta mai-marii partidului pe temeiuri ideologice se naște dintr-o conștiință lucidă și dintr-o interpretare personală, aproape iconoclastă, a comunismului. El nu percepe lozinca „Proletari din toate țările, uniți-vă!” ca pe un îndemn universalist, ci drept formă de imperialism. Această idee, articulată cu franchețe, chiar în biroul lui Rădoi, secretarul de partid, dezvăluie curajul lui Bebe, muncitor la fabrica de avioane, care refuză să accepte dogmele fără o cercetare proprie. Pentru el, exportul doctrinei comuniste de către sovietici nu reprezintă altceva decât un mijloc de a transforma statele participante în sateliți vasali. Acest punct de vedere, formulat direct și fără menajamente, completează portretul etic al lui Bebe, un individ capabil să pătrundă dincolo de retorica oficială și să dezvăluie mecanismele subtile ale dominației și ale inventării unei noi ordini sociale.

Prin personajul lui Bebe Bleoancă, autorul explorează această idee, dacă dragostea este un plan separat de celelalte dimensiuni ale vieții, aducând în prim-plan tensiunea dintre idealul iubirii și limitele realităților sociale. Spirala este o narațiune despre un destin individual și, totodată, o meditație asupra mecanismelor sociale și asupra modului în care acestea modelează, uneori inexorabil, viața indivizilor. Prin Bebe Bleoancă, autorul ridică întrebări despre identitate, reziliență și sensul luptei într-o societate aflată în permanentă schimbare. Volumul provoacă și captivează, într-o manieră care lasă cititorului spațiu pentru reflecție și o continuă reinterpretare a poveștii.

Volumul reușește să impresioneze nu doar prin poveste, ci și prin finețea construcției literare, în care claritatea și fluența devin instrumente de explorare a unei lumi ce reflectă subtil dilemele contemporane. De aceea, Spirala este o lectură care provoacă și atrage, într-o manieră care lasă cititorului spațiu pentru o continuă reinterpretare a poveștii.

In Cleanov,
the evening is brought by stars on a platter,
to every household; the workday
had to end in peace and reverie.

Outside, sleighs sparkle as they glide,
fish thrash in the ponds.
In old houses,
bread is being broken.

Now,
on the streets,
I compare the setting of evening in the city
to that in the village; they share a common point—
the fire in the heart,
and also in the hearths...

În Cleanov, 
seara este adusă de stele pe un platou, 
la casa fiecărui gospodar; ziua de muncă 
trebuia să se sfârșească în pace și visare.

Afară, săniile scânteiază în lunecări,
peștii se zbat în heleșteie. 
În case vechi, 
se frâng franzele.

Acum, 
pe străzi, 
compar lăsarea serii în oraș 
cu aceea de la sat; au un punct comun - 
focul din inimă, 
dar și din șemineuri...  

Between the Inner Landscape
and the snow that, at times, suffocates it,
without erasing it completely,
only adjusting it,
a warm climate has settled.

In the house,
things breathe louder
than my grandparents,
whom I visit,
exactly after a year...

I shake the snow off my coat,
and the flakes,
fallen from my sleeves,
look for a roof
to climb again
and shape it more pointed,
a playful geometry,
invented by nature,
for the eyes of people,
always searching for something new.

The sun – there it is! sitting sunk
in a barrel,
pickled sun,
soured by eclipses and flights
exploring the lava of sentiments,
a patch of cloud lies on the whey.

I pull the door behind me.
Outside,
winter throws off its cloak.
With a newspaper in hand,
grandfather invites me to sit by the stove.

A ship-like thought,
which I embrace in a flash,
draws seagulls’ restlessness
toward this very moment.

Între peisajul interior 
și neaua care, uneori, îl sufocă, 
fără să-l șteargă de tot, 
numai îl ajustează, 
s-a instaurat un climat cald.

În casă, 
lucrurile respiră mai tare 
decât bunicii mei, 
pe care îi vizitez, 
fix după un an...

Îmi scutur zăpada de pe palton, 
iar fulgii, 
căzuți de pe mâneci, 
se uită după un acoperiș, 
pe care să-l urce din nou 
și să-l facă mai țuguiat, 
o geometrie haioasă, 
inventată de natură, 
pentru ochii mereu căutători de nou, 
ai oamenilor.

Soarele - iată-l! cum stă înfundat 
în butie, 
soare murat, 
acrit de eclipse și de zboruri 
de cercetare a lavei sentimentale, 
o parte de nor zace pe zer.

Trag ușa după mine.
Afară, 
iarna își aruncă mantaua.
Cu ziarul în mână, 
bunicul mă invită să iau loc lângă sobă.

Un gând de corabie, 
pe care-l îmbrățișez fulger, 
atrage neliniște de pescăruși 
înspre această clipă. 

The mills ground the corn,
swelling the peasants' sacks like great goiters.

Wars weave the fabric
that the soldiers will wear,
attentive to the apple in the space of memory –
it may awaken in them a new idea of attraction.

Comfort has grown at the edge of the sky.
The angel applauds the scouts' triumph,
ready for another storm.

In the tumult of times,
the mechanisms of the soul of yesterday are revealed.

The works of writers together
will correspond to the feelings in the workshops.

Morile toceau porumbul, 
umflând sacii țăranilor ca pe niște guși.

Războaiele țes pânza 
pe care o vor purta oștenii, 
atenți la mărul din spațiul amintirii - 
le poate deștepta o idee nouă despre atracție.

Confortul a crescut la marginea cerului. 
Îngerul aplaudă izbânda cercetașilor, 
pregătiți de altă furtună.

În tumultul vremilor, 
se arată mecanismele de ieri ale sufletului.

Operele scriitorilor la un loc 
vor corespunde sentimentelor din ateliere.  

Suflarea oceanului înțepenea în pânzele 
înălțate de corăbieri mai presus de plânsetul 
nevestelor care, 
pe maluri, 
semănau luminii și deloc primejdiilor.
Poate într-o privire, 
se cuibărise disperarea. 
O astfel de undă, 
lansată din orbită, 
ajuta marinarii să sfredelească în viitor 
și-n depărtarea scurtă.

Valurile pătau cu albastru amurgul, 
care, în slăvi, roșu, în pomi, gri, 
stând la sfat cu malurile, 
se rușina și devenea roșu în obrajii 
pălmuiți de soare.  

Gods will come,
they will sublime illness with the nearness of their being,
they will transplant cells from Olympus,
theirs or even Hercules’,
who,
in Zeus’s chariot of fire,
ascended only with his divine form.
To tear him away from his wounds and restore him whole,
the gods gathered from the earth
the human atoms of Hercules.

There are beliefs that in Olympus,
the hero endures through celestial atoms.
Memory reconstructs his human part.
One glimpses his ribs enduring the scheming,
the flesh poisoned by the garment,
the arm writing theorems about Hera’s defeat—
often, Hercules strikes like lightning before the tents on the front.
On earth,
his clay form wrestled with its divine nature,
but, in conflicts with monsters,
embraced it.
Many saw him surging toward his immortality, written in his genes and history.

His deeds seemed a strong wine for humanity...