Codrul își ascute graurii la glas,
până când cuibul acceptă schimbarea.
Și paiele însele se pun pe cântat.

Inima — atât de supărat sunt —
ar sări din piept,
precum o rotiță desprinsă din mecanism
și ar plesni pe cineva peste față…

În Sala Albastră,
unde doar speranța este albastră,
îmi amintesc de studenție,
prin tinerii de față.

Stau lângă mine ca niște automate.
Un fir lăsat de mine —
un gând, o idee —
într-o sală de curs
le înnoadă mințile de a mea.

Fosta mea întrebare:
ce voi fi peste cinci ani?
îi apasă pe ei acum,
le îngreunează simțirea.

Mă uit spre d-l Dumi…
Am atâtea idei.
Le pot nota,
dar, în seara aceasta,
cu zăpadă ratată,
nu le pot bine ordona.

Scapă din gușa Creatorului
dâre…

Doamna tăcere de acolo
se întâlnește
cu mâțul
pe care adineauri l-am zărit
mieunând
pe coridorul lung.

Luna este ocupată de soare.
Trupele lui au mărșăluit pe suprafața ei,
până când i-au săpat cratere în trup.
Au rămas numai orbitele –
adânci, reci –,
în care poeții romantici
și-au așezat visurile
ca pe niște priviri întoarse spre început.

Coordonatele spațiale din cartea lui Immanuel Kant
străbat cosmosul ca niște spirite geometrice,
tăind marginea lucrurilor,
precum ar desena răni precise în întuneric;
doar îngerii tremură
la contactul cu linia pură.

Via Aurelia
își prelungește pietrele prin memorie,
atrăgând pașii celor deprinși doar cu deșertul,
cu orizontul fără umbre,
cu setea care învață mersul drept.

Vom asista la un experiment:
o naștere lentă de itinerarii.
Așteptăm să se desprindă din ninsoare
o cale nouă,
care să sugă la sânul alb al tăcerii
alte traiectorii,
mai adânci decât lumina
și mai fragile decât urma pe zăpadă.

Luna este ocupată de soare.
Trupele lui au mărșăluit pe suprafața ei,
până când i-au făcut cratere în trup.
În locul ochilor, 
i-au rămas numai orbitele,
în care poeții romantici și-au așezat visurile
ca pe niște priviri.

Coordonatele spațiale din cartea lui Kant
treceau prin cosmos ca spirite,
să-l taie, conform teoriei, pe margini —
doar îngerii să tremure.

Via Aurelia atrage pașii africanilor
învățați doar cu deșertul.

Vom asista la un experiment.
Așteptăm să se nască un itinerariu
care să sugă la sânul ninsorii
noi traiectorii…

Ar fi vorba de o celulă anemică, neantrenată,
care fură din contemplația bardului celest
vulturul cu aripile sprijinite pe jantă.

Ecourile zborului sunt adevărate guri de oxigen.
O pasăre își trage aer în piept
până când însăși cascada o inspiră.

În rest, vuietul celular
seamănă cu forfota unei vaste autogări.

Roțile retează distanța — nu drumul,
ci măsura lui.

La gherghef atârnă un început mort,
firul refuză să devină formă,
abstractul își linge marginile.

Cordonul zvâcnește în gol.
Nașterea nu are loc,
doar insistă.

Ipotezele calcifică aerul,
îl transformă într-o coajă
din care nimic nu mai poate ieși
fără violență.

Abia plăcerea, ca o lamă caldă,
deschide o trecere
spre ceea ce nu știe încă să existe.

Culoarul rostește
prin buze de sticlă
o propoziție fără oameni.

Roți de mașină decapitează kilometri după kilometri,
când la gherghef nu mai lucrează nimeni,
încercând să-și tragă fir din abstract.

Cordonul ombilical pompează melancolie.
Grea naștere!

Prin supoziții s-a solidificat tristețea
care nu a mai putut fi secționată
decât de bisturiul plăcerii
în fața noului.

Culoarul vorbește cu buze de geam.

Înainte de cutremur,
țipătul animalelor stătea pe clădiri,
lipit cu var proaspăt.

Legea ieșea din anale cu febră,
cineva o smulgea
ca pe un nerv electric
și o lega de balcoane —
să nu cadă arta peste artiști.

Difuzorul anunța știri
dar el, de fapt, tremura,
un aparat cu inimă de insectă.

M-am trezit
în interiorul unei lumini de brad,
respiram prin ace verzi.

Tu ai râs —
culoarea încă nu fusese inventată,
ai descoperit-o atunci.

Înainte de cutremur, 
țipătul animalelor încremenise pe clădiri.
Ar fi vrut, 
cu acea înfrigurare a smulgerii legii din anale,
să le susțină — de teamă ca zidurile să nu se prăbușească
peste talentul atâtor artiști.
O îmbrățișau pe cea mai frumoasă.

Difuzorul transmitea știri — și el zbârnâia nervos.
Așa m-am trezit în intimitatea unei lumini de brad.
Și tu ai râs, în alte culori,
descoperite numai de tine…

Amintirile încărcau totul 
și împingeau în subconștient momentele,
unele lângă altele, aliniate ca ținte.

Împușcate — întâmplător sau nu,
ancheta este în curs de vreo două mii de ani —
de un vânător neiertător,
pe care mulți îl numesc Cronos,

nu săreau direct în ceruri —
se spune că ar fi nouă...

Ca la un spectacol de circ
se transformau în aripi,
se mai risipeau,
dar, până la urmă,
cele mai îndrăznețe ajungeau în ateliere.

Angajasem un făurar
care folosea o anumită industrie de asamblare.

Cele care se înfoiau,
obligate de propoziții să îmbrățișeze sfere,
prindeau o neliniște de zbor
și, cu ea, plecau într-o formă nouă,
zgâlțâită pe străzi, de către vreun trecător...