o mișcă doar umbrele gândurilor când spre viitor când spre amintire
nu-mi mai trimiți mesaje prin porumbei nu răspunzi nici celor pe care le trimit eu nici nu le citești dacă ai fi deschis măcar una mi-ai fi bătut a doua zi în ușă
tot ce scriu acolo e felul în care trăiesc zi de zi
nu mă prind în ritmul orașului privesc totul din afară ca un filosof obosit pretind că nu am nevoie de nimic trăiesc auster
dar ce e înăuntru doar tu ai fi putut ști dacă ai fi deschis plicul
în fond, nimic nu s-a schimbat afecțiunea pentru tine o măsor în tristețile care îmi fură încet avântul de a cuceri lumea cu toată disciplina mea față de viață
cel mai mult îmi dau seama cât de mult însemni când îmi imaginez că ai dispărut din orizont
în clipele acelea când îmi trece prin minte că te-aș putea părăsi sau tu m-ai putea lăsa rămân fără niciun motiv să merg mai departe singur
și încep să număr pe degetele unei mâini ce mai are rost să mă bucure
Mâine, de la ora 16, pe TVR Craiova, vă invit să deschideți televizoarele pentru a urmări emisiunea „Literatura la Craiova”. Oaspeții mei sunt Aurora Dumitrescu, prozatoare prolifică, și Alex Gregora, un poet de o sensibilitate delicată.
Temele discuției sunt de interes și, cred eu, de audiență: 1. Locul natal și al copilăriei; 2. Interferențe culturale.
Prima temă mă va purta, inevitabil, și pe mine spre propriul spațiu al copilăriei. Acesta nu se află nici pe Lună, nici pe Marte, ci pe malurile Desnățuiului, în satul Cleanov.
Cu siguranță, dintre toate copilăriile la un loc, a mea a fost cea mai frumoasă și îmi este dor de mine-copilul, care visa, oriunde s-ar fi aflat, la câte și mai câte minuni.
Veți fi, poate, surprinși să descoperiți cât de asemănătoare și totodată cât de diferite sunt amintirile invitaților mei despre spațiul natal. Vă las plăcerea de a identifica singuri momentul în care se va produce declicul acestei apropieri neașteptate.
La final, vom aștepta (nu dumneavoastră, ci noi, cei din platou) cu sufletul la gură verdictul Simonei, producătoarea exigentă a emisiunii.
Volumul Schițe al Vioricăi Laurent reprezintă o sistematizare a fragmentului dramatic în formă editorială, prin care autoarea conferă unei temporalități scenice efemere o permanență textuală și vizuală. Fotografiile integrate în pagini oferă suport empiric pentru analiza spațiului scenic și a relației dintre actor și text. Din perspectivă stilistică, prima constantă a acestor schițe este umorul – omniprezent și calibrat cu precizie – care constituie un instrument hermeneutic pentru decriptarea psihologiei personajelor și pentru structurarea ritmului dramatic. În același timp, personajele își exercită, tot cu umor, capacitatea de a-și depăși micile lor imperfecțiuni fizice – fie se văd prea slabe, fie grase. Din punct de vedere antropologic și estetic, personajele demonstrează o capacitate de transcendență a limitelor corporale. Ele speră și anticipează întâlnirea cu interlocutori care le validează autenticitatea și valoarea. În această dinamică, schițele devin texte de reflecție asupra relației dintre identitate și reprezentare publică, situându-se la intersecția dintre comedia socială și estetica rezilienței: „Când prietenul meu m-a părăsit acum câteva luni, eram slabă ca o scândură. Pentru a-mi umple serile și a-mi alina durerea, mă aruncam în fiecare seară asupra frigiderului, de parcă el era vinovat de ceva! Și iată cum arăt astăzi. Când eram slabă, treceam neobservată. Dar acum… prea observată. Dar ce păcat, oamenii se uită doar la mine, apoi pleacă. Nimeni nu se oprește” (Emanuel).
Prima schiță se desfășoară într-un cadru recognoscibil, contemporan, în care personajele profită de instrumentele tehnologiei pentru a se căuta și a se recunoaște unele pe altele. Nicoleta, dezamăgită de Stiv, prietenul ei inițial portretizat ca un om cu bani, îl vede treptat așezându-se în casa ei și folosindu-se de resursele sale financiare, cu o naturalețe aproape provocatoare. Alegerea Nicoletei de a încheia această relație și de a se deschide unei noi experiențe, printr-o conexiune pe webcam, marchează o oscilare între curiozitate și precauție. Emanuel, interlocutorul virtual, devine centrul unei legături erotice constante, care culminează însă cu o dezvăluire abruptă: femeia din fața camerei nu este decât un bărbat îmbrăcat în femeie – cel puțin, așa i se prezintă, într-un final, lui Emanuel, pentru a o încheia.
Umorul, omniprezent, destabilizează gravitatea situației și reconstrucția sensurilor. Prin intermediul unei simple cărți de vizită, Nicoleta descoperă adevărul: Emanuel nu este altul decât Manole, vecinul de la etajul al doilea, un bătrân (de peste 75 de ani) aparent inofensiv. Lecția trecutului – aceea că bărbații se folosesc de ea – se transformă acum într-o strategie conștientă: Nicoleta decide să-l „pedepsească” pe Manole cu propria lui imagine de seducător, înainte de a se lansa din nou în lume, în căutarea libertății și a autonomiei: „Nicio problemă, Manole, decizia mea este luată, mâine dimineață devreme, după un somn bun, voi pleca într-o călătorie, singură, dar cu banii tăi, Manole!”.
A doua dintre schițele cu filiație molierescă, Baronul și țăranca, se organizează în jurul unei opoziții fertile, aceea dintre două moduri de a înfrunta viața: spontaneitatea insolentă, pe de o parte, și cultura rafinată a convenienței, pe de alta. Pretextul este, ca adesea la Molière și la epigonii lui, unul dintre cele mai simple: menajera baronului, accidentată, lipsește brusc din scenă, iar această absență creează un gol care trebuie umplut de o prezență nouă. Intră astfel în casă o tânără din lumea de jos, purtătoare a unei vitalități ieșite din comun, care, unită cu aplombul natural al țărăncii, va provoca o răsturnare neașteptată a raporturilor. Din acest conflict, construit cu o riguroasă economie a mijloacelor, se naște savoarea comediei: baronul, silit să iasă din obiceiul său ceremonios, se vede târât pe terenul acțiunii de energia noii venite.
Adeseori, logica dialogului scapă rigurozității tradiționale și alunecă spre zonele paradoxului și ale incoerenței programatice, ceea ce apropie aceste replici de universul absurdului ionescian. Se simte aici nu doar ecoul molieresc al comediei de caractere, ci și un pas mai departe, către acea fracturare a limbajului prin care Eugen Ionescu a voit să dezvăluie nimicul din spatele convențiilor verbale. Comicul nu rezidă doar în conflictul de planuri sociale, ci și în dereglarea mecanismelor conversației, unde întrebarea și răspunsul, replica și contra-replica refuză logica obișnuită pentru a produce un efect de stranietate: „BARONUL – Pentru început, am nevoie să-mi călcați repede niște pantaloni.
RICA – Dar treaba asta o puteți face și singur!
BARONUL – Păi nu!
RICA – Iată-mă obligată să fac acum și munca mamei dvs!
BARONUL – Mama mea este moartă.
RICA – Condoleanțele mele! Dar cine o va înlocui acum?
BARONUL – Cum s-o înlocuiască? O mamă nu se înlocuiește niciodată. De unde ați scos ideea asta?”.
Confuzia, departe de a fi un simplu accident de comunicare, devine aici procedeul generator al întregii construcții epice: ea îmbracă forma unei duble așteptări, proiectând în paralel două intenții care nu se întâlnesc niciodată în mod real. În schița Boby, doamna Margo, plasată în ipostaza expectativei solemne a viitorului cuscru, se pregătește să-l cunoască pe viitorul cuscru, în timp ce un domn nădăjduiește să-și recupereze câinele rătăcit, presupus a fi ajuns chiar în casa acesteia. Întâlnirea are loc pe fundalul unei divergențe ireductibile de sensuri: fiecare interlocutor vorbește despre alt obiect, dar cu aceeași gravitate. Domnul, cu exactitate, enumeră gesturile, obiceiurile și capriciile patrupedului său; doamna, în schimb, atribuie aceste descrieri portretului moral al ginerelui — tânăr care ar trebui să reprezinte, pentru ea, garanția unei alianțe familiale. În această dialectică a înțelegerii false se află, de fapt, sursa comicului de situație și, în același timp, expresia unei realități mai adânci: imposibilitatea de a comunica altfel decât printr-o serie de erori, de interpretări neverificate, ca o translație greșită a sensurilor.
Alte schițe (Gilera, Emanuela și Rica, Permisul de conducere – o parodie a stângăciei în șofat, Coco, Instalatorul, Dentistul, Aventurile brigadierului crețan, Dezechilibrata, Văduva țăcănită, Gheorghe și Maria) se înscriu sub semnul aceleiași voioșii, menite a descreți frunțile și a aduce zâmbetul senin al celor care iau parte la spectacolul lejer al unei grădini de vară. Astfel de texte ilustrează, în mod pilduitor, funcția de destindere a literaturii de inspirație imediată. Ele nu caută adâncimile grave ale condiției umane, dar posedă meritul, nicidecum neglijabil, de a reface echilibrul lăuntric printr-o bună dispoziție comunicativă. În acest fel, ele contribuie la împlinirea unui obiectiv esențial al artei: acela de a înnobila clipele efemere ale vieții cotidiene printr-o vibrație de umanitate.
Lectura volumului semnat de Viorica Laurent evidențiază o artă a observației orientată spre surprinderea firescului. Dincolo de efectul ludic și de zâmbetul facilitat cititorului, cartea, scrisă cu sensibilitate, se impune prin vocația de a conferi vieții cotidiene o rezonanță literară autentică.
Romanul lui Adrian Fetecău, Mihai și Mihaela (Editura TRITONIC, București, 2025), se articulează în jurul unei proiecții de dorință: ceea ce i se întâmplă protagonistului nu este atât o întâmplare în sine, cât ipostaza literară a unei așteptări existențiale – aceea a tânărului pentru care pasiunea pentru călătorii și visul comuniunii în doi se întrepătrund. Întâlnirea celor doi eroi se petrece sub semnul violenței și al surprizei: o scenă de autostradă, în care dintr-un Jeep este aruncată o fată, face din Mihai salvatorul Mihaelei, ridicată de la marginea drumului și redată unei lumi a posibilităților pozitive.
Derivația numelui „Mihaela” din „Mihai” sugerează ideea de potrivire intrinsecă și de complementaritate latentă între cei doi protagoniști. Particula de joncțiune „și” funcționează ca un liant vizibil. Ea nu doar le adună numele, ci propune, încă din pragul lecturii, o solidaritate care va fi confirmată (sau pusă la încercare) de parcursul narativ. Ținta călătoriei – Bulgaria, cu țărmul său marin – capătă valoarea unui spațiu simbolic: loc de verificare a posibilului mariaj. Romanul propune o meditație asupra pragului inițiatic prin care iubirea se verifică în condițiile concrete ale existenței.
Portretele celor doi tineri se conturează încă din primele pagini, dar cu o diferență esențială de structură: Mihai apare relativ fixat, într-o tipologie de salvator, în timp ce figura Mihaelei se construiește treptat, printr-o evoluție care implică surpriză și mobilitate. De la imaginea inițială a fetei – victimă fragilă, lovită și abandonată – asistăm la metamorfoza ei într-un personaj dezinvolt, animat de o libertate a gesturilor și de o imprevizibilitate a reacțiilor. Ambiguitatea comportamentului devine un semn distinctiv: când meditativă și gravă, capabilă de profunzimi neașteptate, când ușoară și aproape sprințară.
Construcția personajelor urmează un ritm deliberat inegal. Despre Mihai, suntem informați de timpuriu; profesia lui – redactor de carte la o editură –, precum și relațiile de prietenie, în special legătura cu scriitorul Dănuț, îi conferă un contur social precis și o ancoră într-o lume deja stabilită: „- Prietenul meu Dănuț este un scriitor profesionist, cu vreo trei ani mai mare decât mine. Colaborează cu editura la care lucrez.
Și tu ești scriitor?
E mult spus.
Dar ce ești?
Redactor de carte. E mai greu de explicat acum, poate mâine, dacă va fi un mâine”.
În schimb, tânăra rămâne multă vreme o prezență opacă, redusă la semnele fragilității
și ale traumei inițiale. Abia târziu, printr-un proces de auto-dezvăluire, ea vorbește despre sine, lăsând să transpară atât trecutul ei, cât și felul particular de a înțelege existența. Această disimetrie între prezentarea personajelor are un rol funcțional: dacă Mihai reprezintă stabilitatea și continuitatea, Mihaela aduce noutatea și misterul, devenind un catalizator al transformării interioare a poveștii.
În momentul în care discuția alunecă spre profesia lui Mihai, narațiunea cunoaște o inflexiune neașteptată, care îmbogățește substanța epică. Interogativă și curioasă, Mihaela îl provoacă pe interlocutor cu privire la marii autori, pe ale căror manuscrise acesta ar fi lucrat. Astfel, sunt evocate în text nume ale literaturii române contemporane: romancierii Mircea Cărtărescu și Paul Goma.
Compararea celor doi deschide o perspectivă critică de substanță, în care surpriza o constituie faptul că figura lui Paul Goma iese favorizată. Evocarea nu se limitează la valoarea literară, ci aduce în lumină și tensiunea biografică, accentuând disidența sa față de regimul comunist. În felul acesta, romanul introduce în fluxul diegezei o dimensiune istorică și culturală, care face din conversația intimă o meditație asupra destinului scriitorului într-o epocă marcată de constrângeri politice:
„- Dacă nu mă înșel, Din Calidor e scrisă până-n 90. În franceză, la Paris, când Goma nu cred că mai aparținea spațiului nostru literar. Apoi, n-a mai fost interesat nimeni să-l reintegreze. Din contră, aș putea spune…
A scris și în România?
De scris, a scris. Dar n-a fost publicat de nicio editură până ce nu a fost expulzat din țară în anii 70.
De ce?
Era prea incomod pentru regim.
Numai el?
Au mai fost, dar, dacă stau bine să mă gândesc, doar el s-a împotrivit fățiș dictatorului. Vorbesc de Nicolae Ceaușescu. La un moment dat, i-a adresat o scrisoare în care spunea ceva de genul: «Tovarășe Nicolae Ceaușescu, am ajuns la concluzia că sunt doi oameni în țara asta cărora nu le e frică de Securitate: dumneavoastră și cu mine »”.
Adrian Fetecău își construiește romanul în jurul dialogului, care devine principala matrice a narațiunii. Stilul direct conferă prospețime și ritm, evitând alunecările în generalizări sau în retorica excesiv elaborată. Limbajul reflectă fidel vârsta protagoniștilor – 30 de ani pentru Mihai, 23 pentru Mihaela – și devine, în același timp, vector al evoluției lor.
Finalul este neașteptat, pecetluit de o scrisoare primită de Mihai – acum căsătorit și tatăl unei fetițe pe nume Mihaela, care merge la grădiniță – chiar din Columbia:
„A sunat telefonul. S-a uitat pe display-ul din bordul mașinii…
-Da, Paula!
-Domnul director, imediat după ce ați plecat, a venit un curier cu un pachet destul de greu pentru dumneavoastră…
-E unul care îmi trimite nu unul, ci mai multe manuscrise. Scrisul e boală grea… Ar fi făcut economie de hârtie dacă ar fi trimis totul pe e-mail… de ce nu l-ai deschis?
-În afara faptului că nu are dimensiunile unui manuscris, este greu, așa cum v-am spus, parcă ar fi o cutie în care e pus ceva. E specificat numele dumneavoastră, iar în paranteză e subliniat personal… La expeditor nu scrie nimic, iar după timbre vine din Columbia”.
Mihai și Mihaela este un roman despre întâlnire și devenire. Adrian Fetecău vizează legătura dintre afinitatea originară și provocările realității, oferind cititorului o reflecție asupra formării identității și a relațiilor. Cartea devine astfel un exercițiu literar de sensibilitate și observație psihologică.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
