Gigel frolics around the yard. He’s not a child, but Agent 06. His age is the reverse of the number above, just like the house number on the gatepost.
He hopes for a quick nap in the hammock, calming the ideas that took him wandering through meadows and village fairs. The heat weighs him down and nudges him; otherwise, his mother can’t explain his sudden landing in the grass without some ancestral parachute. The sound of his fall brought everyone at the table to their feet. Branches broke heavily from the plum tree. They crashed down along with the would-be napper.
“I’m fine!” Gigel assures the spectators, as he gathers himself, with his hands, off the ground.
Gigel Spornic se zbenguie prin curte. Nu este un copil, ci agentul 06. Vârsta lui e inversul cifrei de mai sus, cum e numărul casei pe stâlpul de la poartă.
Speră la un pui de somn în hamac.
Căldura îl toropește și îi dă un ghiont, altfel nimeni nu-și explică aterizarea lui subită în iarbă, fără vreo parașută ancestrală. Zgomotul căderii i-a ridicat pe toți ai casei de la masă. Crengile s-au rupt masiv din prun. S-au prăbușit, împreună cu pretendentul la odihnă.
-Nu am nimic! Gigel Spornic îi asigură pe spectatori, în timp ce se adună, cu mâinile, de pe jos.
I grip the first sturdy branch with my hands. The third one seems safer. I climb to reach it.
Oh, how I would sing!
Finally, my gaze rises above the acacias, towards Banita Hill, stretched out like a camel's saddle.
I start to feel as if I’m in a nest of boredom. Mother hasn’t finished planting the corn kernels in the ground. How long can I stare into the distance?
How the company of the dove would have brightened my mood, the one I just saw stretching toward me its neck with a thin black stripe; its plumage shone like a folk costume on a performer.
The cat meows somewhere in the distance, and immediately pulls me away from the thought of being a bird’s chick.
I call out to my mother… “I’m coming now!” she replied, but, instead of her, came the age of today, so distant from the day when the walnut tree, for me, was the greatest empire, gained in a moment of dreaming.
Mă prind cu mâinile de prima creangă mai rezistentă. A treia pare mai sigură. Mă cațăr să ajung la ea.
Of, ce aș mai cânta!
În sfârșit, privirea mea trece pe deasupra salcâmilor, înspre dealul Banița, înșirat ca o șa de cămilă.
Încep să mă simt ca într-un cuib de plictiseală. Mama nu mai termină de pus boabele de porumb în pământ. Cât să stau cu ochii în zare?
Cât m-ar fi înseninat vecinătatea guguștiucului, pe care, adineauri, l-am observat întinzând spre mine gâtul cu dungă subțire și neagră; îi strălucea penajul ca unui interpret costumul popular.
Pisica mieună pe te miri unde și mă abate, imediat, de la intenția de a fi pui de pasăre.
Îmi strig mama... -Vin acum! mi-a răspuns, dar, în locul ei, a venit etatea de astăzi, atât de îndepărtată de ziua când nucul, pentru mine, însemna imperiul cel mai mare, dobândit într-o clipă de visare.
When from the spinning planet, a small fragment would fly off, like a tile, the sound of the trowel could be heard, fixing it back in place.
The mouths of volcanoes were sealed with the palm of the protective god, and the lava had no choice but to murmur; the eruption had spread across people's faces, like stains.
In the pollen, time ticked more slowly...
This space on Earth has no cracks nor depressions. Several gods joined hands and devised nature's resilience against any erosion.
Daedalus, founder of the famed lineage of artists, had secluded himself in his workshop, to explore his will to work, which had, periodically, gone on vacation.
Când din planeta în rotire, sărea câte o bucată măruntă, cum e țigla, se auzea mistria lipind-o la loc.
Gura vulcanilor era astupată cu palma de către zeul ocrotitor și lavei nu i-a mai rămas decât bolborosirea; erupția se întinsese pe fața oamenilor, ca niște pete.
În polen, ceasul bătea mai lent...
Acest spațiu pe pământ nu are spărturi și nici depresiuni. Și-au dat mâna mai mulți zei și au pus la cale să reziste natura oricărei erodări.
Dedal, întemeietorul vestitului neam de artiști, se izolase în atelier, spre a-și explora cheful de muncă, intrat, periodic, în vacanță.
Tossed like a golden coin in the air, by saints, the sun will cast its rays randomly upon the earth. A few pierce through the straw of the nest, though what purpose could they serve, when the warm weather has enveloped the land for a month now?
Could loneliness be cold? Where does the cuckoo get the idea to push aside, from another nest, a foreign chick and, in its place, lay its own?
Învârtit ca un ban de aur în aer, de către sfinți, soarele va da pământului raze la întâmplare. Câteva pătrund printre paiele cuibului, deși ce rost ar mai avea, când vremea caldă a cuprins, de-o lună de zile, țara?
Să fie singurătatea rece? De unde-i vine în cap cucului să dea la o parte, din alt cuib, puiul străin și, în locul acestuia, să-l așeze pe al lui?
In the apartment, I’ve turned on the air conditioner, but it’s struggling to keep up.
I lie down on the floor, where it’s a bit cooler, and wait, with a book of poetry in hand, for at least 4 PM, to know that the sun has turned its gaze more toward the infinite and left us a little in peace.
There’s no escape, not even after a shower... My skin never dries. It feels as if stoves are burning in the air.
I place my laptop on my knees and push on, working on my thesis.
Oh, if only I could, I would train the cuckoo in the clock, so that every hour, it would ask the Lord for a summer rain.
În apartament, am dat drumul aerului condiționat, însă nu face față.
Mă întind pe jos, unde mi-e un pic mai răcoare și aștept, cu un volum de versuri în mână, cel puțin ora 16, ca să știu că soarele s-a întors cu fața mai mult spre nemărginire și ne-a mai lăsat și pe noi în pace.
Nu am scăpare, nici după duș... Pielea nu mi se usucă niciodată. Parcă ard sobe în aer.
Îmi pun laptopul pe genunchi, să-i dau înainte, cu lucrul la teză.
O, de-aș putea, aș dresa cucul din ceas, care, la fiecare oră, Domnului să-i ceară și ploaie de vară.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
