Volens-nolens ajung la Cleanov,
nume sârbesc, din câte se pare.

Mă afund într-o tristețe rurală,
dar și în zgomotele din ogradă.

O vagă impresie de trecut
se tolănește în fân;
deasupra, calul
tocește senzații rămase din vară.

Vrăbii zgribulite se ridică pe rând,
moara, cu vuietul ei,
se agață de crâng,
antene-n văzduh...

Mă gândesc să-mi reprim ticurile verbale, 
deprinse în dialogurile condescendente 
cu bătrânii fără orizont,
dar bine puși în funcții.

Verticalitatea nu rezistă
într-o prelungită dorință de a fi afabil.
Majoritatea vetustă, la pândă,
surprinde tot ceea ce afirmi
despre ordine și restructurare socială.

Revin la amintiri, deși Hegel declară
faptul decădere spirituală.
Nu mă înfrâng
să descopăr idolii aciuați în temple.

Mă întreb care e fericirea în viață.
Dacă ar fi să recurg la o comparație, aș spune:
zecele e al Domnului.

Alte analogii nu mai găsesc,
din pricina unei compensații implacabile
care te ține într-un dubiu constant.
Atunci descoperi dualitatea firii:
ar zburda spre tot ce e tentant,
dar gândul de a crea pentru posteritate
o ancorează în singurătate.

Vreau să inventez 
o nouă soartă pentru personaje,
dar dacă notațiile mele sunt avion supersonic
și nu sunt eu pasager?

Imaginea celui pus la zid
pentru păcatul de a fi strigat „Ura!”
în fața tărâmului visat
îmi hărțuiește privirea.

Dacă personajul n-ar fi avut puterea
de a se salva din starea
pe care i-am fixat-o în spinare
ca pe un sac de oale,
încercarea lui nu ar fi avut niciun rezultat.

Într-o cameră, 
suspectă de tinerețe,
el scutură pulberea amorului propriu
într-o scrumieră.

Câți nu i-au strigat:
Celulele tale nu ard pentru nimic,
decât pentru eternitate!

Râsul veiozei încuraja
constanța scrierii.

Mâna însăși a ezitat. Parcă
s-ar fi cufundat în interjecții.

Acoperișurile, 
dacă n-ar fi tăcut,
ar fi impregnat ninsoarea
cu o tristă zvâcnire de cuvânt,
iar oglinda cerului
n-ar mai fi lepădat pe tablă
niciun abur de lux.

Când ninge, înseamnă:
din negura vremurilor
a pornit albul scrisorii,
din neglijența vreunui înger
care și-a trecut aripa
peste-un mers greoi de ființă
colorată de invidie;
sau ceva s-a defectat
în mecanismul acelui văzduh.

Gerul sfredelea
în cele mai mici unghere,
pe când resturi de tăcere
loveau acoperișurile,
deasupra cărora,
dacă așezai o oglindă,
niciun abur de porumbel
nu se cocoța.

Deși nu este interpretabil,
amănuntul
trebuia descris.

Mai am să-ți spun: 
tristețile sunt fluvii nebănuit de harnice,
aleargă prin venele cetății dacice, 
Sarmizegetusa.

Lumina, 
cu aripi de muză odihnită, 
locuiește în coifuri latine,
fără să tresară la licărul artificial 
al avionului.

Oh, 
sudoare, 
anulează-ți călătoria 
pe vârful năsucului tinerei femei,
a cărui linie descrie ambiția,
dar nu o învinge în lupta 
pentru supraviețuire.

Recurg la explicații, 
precis contestate de critici...
Se organizase un concurs 
de sărituri în lungime:
cine ateriza mai târziu 
vedea, 
la capătul plonjonului - 
clipele fremătând de atâta chin 
cât puteau cuprinde –
erau ca niște ugere pline.

Eu însumi sunt surprins 
de impulsurile false ale inimii... 

Cât de îndepărtată
era luna aceasta
în vara trecută,

când mă plimbam
pe faleza de la Mamaia

și totuși
cât de adânc înfundat
în evenimentele consumate
rămâne
augustul de atunci.

Ești
ca într-o amforă a timpului,
cu două toarte:
viitorul
și trecutul.

Prezentul
îți este limpede,
îl locuiești
cu setea clipei de acum,

din care vrei
să obții dulceața,
oricare ar fi ea.

În glumă
puteai spune „Revelion”
și râsul venea sigur,

din rezonanța târzie
a unui cuvânt
rătăcit
în plină vară.

Pe faleză,
te confruntai
cu setea
sau cu arșița

soarelui urcat
pe blocurile
și vilele stațiunii,

ca un lunetist
așezat strategic,

care ne lua la țintă
spinările goale
și ne împușca neiertător 

cu focul concentrat
al razelor.

Încercai
să-ți amintești frigul,

dar nu reușeai
să-ți umpli
simțurile
cu el, 
precum nici acum, 
la minus nu știu câte grade, 
nu-ți dai seama 
cum e să fie ziua caldă...

Te-am surprins suportând mânii,
când soarele trebuia urcat din nou în cer
pe scările sufletului
și frângea umbra singurătății
care îți dădea târcoale.

Oh, păstrează-ți, prietene, bucuria,
ca istoria să dea greș
pe spațiile albe, încă nescrise,
în siajul roții
care trasează liniile amăgirii
pe spatele evenimentelor
întoarse din excursie.

Orice lucru se descifrează mai bine
când zăbovește, chibzuit, în scris.

Deschid o ușă a tăcerii.
Pășesc înăuntru
toți oamenii...

Inevitabil,
obsesia că sunt departe de forfota orașului
răstoarnă lanul de grâu.
Pitite în rădăcini,
bucuriile de altădată ale semințelor
umplu zarea
cu discursuri bine articulate
despre împărăția întunericului,
nu a soarelui
care cade,
la fiecare douăzeci și patru de ore, 
după deal.

Mă încumet să le descifrez și eu,
cum o babă
citește în patruzeci și șapte de bobi
culorile viitorului.

​            Marin Iancu propune, prin vasta monografie, intitulată Marin Preda. Vocația pentru echilibru și totalitate (Editura Editgraph, Buzău, 2025), un itinerar critic de o remarcabilă densitate, urmărit cu o stăruitoare fidelitate față de imperativul echilibrului. Autorul angajează un parcurs exegetic marcat de o progresivă complexitate, în care traseele ideatice se întrețes cu arhitectonicele romanești cele mai elaborate. Efortul lui critic se constituie într-un veritabil acord creativ cu substanța operei studiate, izbutind să descifreze mecanismele imagismului simbolic, precum și acea polifonie de semnificații, dedusă din imaginarul fantasmatic al scriitorului.

Structurată în douăsprezece capitole, subdivizate la rândul lor în paragrafe și „subsecvențe” care migălesc detaliul cu o precizie aproape monografică, lucrarea de față urmărește geneza și metamorfozele prozei lui Marin Preda. De asemenea, există un Cuvânt înainte cu atribuție de orientare axiomatică, precum și o impozantă Bibliografie.

​            Investigația autorului se concentrează cu precădere asupra universului ficțional, acolo unde modalitățile de construcție romanescă sunt surprinse în însăși devenirea lor istorică. Încă din paginile inaugurale, privirea cercetătorului se fixează asupra auspiciilor tutelare sub care s-a format personalitatea lui Marin Preda.

Exegetul urmărește cu o scrupulozitate stăruitoare modul în care sensibilitatea tânărului Preda reacționează în fața complexului de trăiri și întâmplări care alcătuiesc geometria copilăriei și a anilor de școală, precum și acea încordare lăuntrică prin care faptele banale ale vieții rurale sunt filtrate și convertite în materie epică; tranziția bucureșteană este momentul de răscruce al primelor contacte cu mediul literar al Capitalei, unde formația lui intelectuală suferă șocul întâlnirii cu marea cetate a literelor. Fiecare întâmplare este analizată ca un vector care trimite spre viitorul mare prozator.

Studiul reușește să surprindă acea voință de a fi a scriitorului: „La puțin timp după absolvirea cursurilor Școlii Normale, în vara anului 1941, tânărul Marin Preda acceptă oferta de angajare în serviciul șantierului Fierbinți, la care renunță însă în scurt timp și, revenind în București, continuă să îndure pe mai departe foamea și frigul în cămăruța fratelui său Nilă. Atras de lumea literară bucureșteană și de speranța într-o înțelegere adecvată a viitorului său destin de scriitor, se întâmplă ca, prin plimbările prin București, să descopere la Casa anticarilor de pe malul Dâmboviței, volumul Cum am cucerit viața, aparținând scriitorului, tipografului și editorului Petre Georgescu – Delafras, pe care, cu voia prietenului său anticar, îl citește pe loc, arătându-se impresionat de povestea unui băiat simplu de la țară, care, cu doar șapte clase primare, ajunsese, prin perseverență și continuitate, unul dintre marii editori ai capitalei. Visând să se angajeze la editura acestuia, unde ziua lucra ca salariat, iar seara și noaptea va citi și va scrie, decide să îi facă o vizită editorului P. C. Georgescu – Delafras” (Ambianța culturală).

Printr-o prolifică analogie cu neliniștile epice ale lui Rebreanu, Marin Iancu ne poartă pe un traseu sinuos, o adevărată peregrinare în căutarea omului autentic, văzut în elementara și necosmetizata lui fenomenologie existențială. Cu o intuiție critică remarcabilă, el revendică pentru Moromeții locul cuvenit în panteonul marilor capodopere, fundamentându-și aserțiunea pe acea complexitate a raporturilor umane care refuză orice schematism facil. Pentru Preda, pământul este o stare de spirit, o prelungire a ființei. Ilie Moromete nu stăpânește pământul, ci îl interpretează, îi dă glas printr-o filosofie a „stării de vorbă” care suspendă timpul. Pentru prima dată în literatura noastră, autorul nu mai privește satul de sus, cu o milă de factură sămănătoristă. El îi conferă țăranului demnitatea de a fi un subiect al gândirii. Moromete este, în felul lui, un estet al existenței, un spirit care contemplă lumea din acel răgaz al liniștii, înainte ca istoria să-i năruiască hotarele: „Carte plină de rezolvări de mare subtilitate, Moromeții surprinde și astăzi prin forța imaginatorie și îndrăzneala abordării de-a dreptul seducătoare a unor situații de viață de o nebănuită complexitate, o umanitate plină de atracție și atinsă, în vulnerabilitatea sa tot mai accentuată, de formele unei iremediabile și tragice destrămări. Scriitorul transcende faptele printr-o viziune transformatoare” (Viziunea asupra satului între real și imaginar). 

Conștiința estetică a lui Marin Preda se afirmă în acel „timp care nu mai avea răbdare”. Este drama celui care asistă la modul în care formele vechi de viață, organice și ritmate de natură sunt strivite de mecanismele abstracte și violente ale modernității. Moromete este un personaj arhetipal, un Făt-Frumos  care luptă cu impozitele, cu tăcerea fiilor și, în final, cu propria-i singurătate. Este, în esență, victoria stilului asupra fatalității: Preda reușește să demonstreze că, sub asprimea gestului rânduit de muncile câmpului, se ascunde o inteligență sclipitoare, capabilă de cele mai subtile nuanțe metafizice. 

Mai mult, cercetarea urmărește, cu o acribie care trădează dragostea pentru nuanță, destinul personajelor dincolo de marginile primului volum. Acestea își prelungesc tribulațiile și cunosc transformări sub povara unor noi orizonturi tematice, de la izolarea din Marele singuratic, până la tumultul din Delirul, ori se confesează, cu o sinceritate tăioasă, în paginile aproximativ de spovedanie ale Vieții ca o pradă. Este, în fapt, demonstrația unei unități organice a operei, în care viața și ficțiunea se împletesc într-un neîntrerupt și tragic dialog: „Prin alternanța dintre adevărul obiectiv și ficțiune, scriitorul a reușit să creeze un spațiu omogen din atâtea elemente, uneori imposibile, adesea contradictorii, tocmai prin reducția operată de memoria sa circumspectă – totul trebuia să se supună legii morale. Istoria, trăită ca un caz particular al memoriei, se va supune imperativului acesteia nu numai ca judecată asupra trecutului, dar și ca prag liminar al imaginației, implicând un proiect al viitorului” (Istoria ca „delir”).

O atenție deosebită este acordată metodei prin care Marin Preda își sondează propriile disponibilități interioare, acele resurse abisale menite să fundamenteze o arhitectură narativă de o înaltă densitate conceptuală. Este procesul prin care proza lui, depășind jalonul stabilit prin Risipitorii, accede la o etapă de deplină maturitate analitică și ne oferă imaginea unei viziuni ajunse la un echilibru fecund și la o limpezime prin  care stăpânește deplin materia epică. În acest context, romanul Cel mai iubit dintre pământeni se înfățișează ca o sinteză biografică, un receptacol ultim în care sunt depozitate, cu o gravitate testamentară, toate căutările, angoasele și reflecțiile unei întregi vieți dedicate descifrării destinului uman. ​Prozatorul își îndreaptă privirea asupra condiției omului contemporan, prins în încleștarea unor conflicte viabile, de o inerentă valoare universală, ale căror ecouri trimit, printr-o filiație spirituală evidentă, spre un realism de sorginte balzaciană. Totodată, Marin Preda distinge, în proza epocii, noi valențe de sensibilitate și de idei, circumscrise unei modernități asumate; în paralel, îmbrățișează inovațiile unor maeștri, precum Marcel Proust, Albert Camus, Franz Kafka sau Andre Gide, și se lasă atras de tentația monumentalului și de acea polifonie care tinde, în mod esențial, spre dimensiunea epopeică a bildungsromanului: „Prezența unor personaje intens – problematice sugerează prozatorului restrângerea narațiunii propriu-zise în avantajul dezbaterilor de conștiință, dezbateri vizând nu atât înscrierea faptelor în sine, cât semnificațiile prezente ale acestora. Toate situațiile din Cel mai iubit dintre pământeni conduc spre imaginea unui personaj scindat, împărțit între extreme, paralizat de introspecție, destinat avatarurilor, traumatismelor și dizgrațiilor” (Lumea fenomenologică a personajului la Marin Preda).  

Mai mulți exegeți au identificat în opera lui Marin Preda o atenție constantă acordată prezentului istoric, atitudine pe care Marin Iancu o numește „patimă a contemporaneității”; este vorba despre o participare efectivă la devenirea colectivă, în care destinul individual se judecă în raport cu destinul spiței. Din această implicare structurală, se naște accentul etic al prozei lui Preda, acea vibrație morală constantă care străbate, ca un fir roșu, pagini de o gravitate reflexivă care asigură operei o durabilă valoare exemplar-critică.

Volumul Marin Preda. Vocația pentru echilibru și totalitate este o construcție exegetică deschisă, supusă unei necontenite reordonări interioare, în care perspectivele se reactivează, se completează și se verifică reciproc. De asemenea, aparatul critic este bogat și riguros, menit să sprijine, sub raport monografic, examinarea fiecărei probleme în parte, fie că este vorba despre temele fundamentale sau despre statutul personajelor, văzute în diversitatea și mobilitatea lor semnificativă.