Romanul subiectiv psihologic modern interbelic „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu

            Prin Camil Petrescu, romanul românesc se îndreaptă spre modelul proustian. Camil Petrescu a teoretizat noul tip de roman în conferința intitulată „Noua structură și opera lui Marcel Proust”.

            Reprezentativă pentru viziunea despre lume a autorului este creația „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, un roman modern, subiectiv, de analiză psihologică, publicat în anul 1930.

            În primul rând, Camil Petrescu respinge ideea de literatură mimetică, verosimilitatea și veridicitatea din proza tradițională fiind înlocuite de autenticitate. Autenticitatea presupune filtrarea realității exterioare prin prisma subiectivității individului. Prima parte a romanului prezintă experiența individuală în iubire a personajului-narator, Ștefan Gheorghidiu. Partea a doua se constituie dintr-un jurnal de campanie care transcrie fidel experiențele participantului direct pe frontul Primului Război Mondial.

            În al doilea rând, la fel ca Marcel Proust, Camil Petrescu renunță la imaginea țăranului și aduce în prim-plan intelectualul lucid, analitic, hipersensibil și introspectiv. În acest fel, acest roman respectă principiile estetice ale modernismului, formulate de Eugen Lovinescu.

            În aceeași ordine de idei, așa cum se prefigurează încă din titlu, romanul lui Camil Petrescu abordează două teme majore: iubirea și războiul. Prima parte, „Ultima noapte de dragoste”, surprinde experiența în iubire a protagonistului, rememorarea celor doi ani și jumătate a căsniciei cu Ela. Așa cum Ștefan Gheorghidiu afirmă, iubirea sa a luat naștere din orgoliu: „Mă simțeam măgulit să mă știu atât de pătimaș iubit de cea mai frumoasă colegă de la universitate”. O dragoste născută din orgoliu se va transforma într-o iubire pasională, Ela devenind pentru Gheorghidiu un ideal de feminitate. O moștenire primită pe neașteptate de la unchiul avar, Tache Gheorghidiu, va produce un dezechilibru în viața de cuplu. Ela pare tot mai atrasă de discuțiile despre bani, flirtând cu domnul G., comportament care-l dezamăgește pe soțul îndrăgostit. Despărțirea celor doi devine un prilej pentru ca Ștefan Gheorghidiu să experimenteze altă formă a erosului: „Eram văzut aproape în fiecare seară la brațul unei alte femei”. Când cei doi se împacă, protagonistul se confruntă cu altă experiență de viață, cea a războiului. Pentru el, această experiență are o funcție cathartică, întrucât reușește să se detașeze de drama individuală, de gelozie: „De nevastă-mea, de amantul ei, îmi amintesc cu adevărat ca de o poveste din copilărie și toată suferința mea de atunci îmi pare acum fără rost”.

            Partea a doua a romanului are aspectul unui jurnal de campanie, care surprinde experiențele sublocotenentului Gheorghidiu pe frontul Primului Război Mondial. Ștefan Gheorghidiu se înrolează în armată pentru a afla ce e „războiul cu adevărat”. Însă imaginea frontului e total diferită de proiecția ideală a protagonistului. Războiul nu înseamnă acte de eroism, fapte de vitejie, ci, dimpotrivă, haos, ordine contradictorii primite de la superiori, spaimă în fața morții. Semnificativ este capitolul „Întâmplări pe apa Oltului”. Ostașii români sunt nevoiți să treacă apa Oltului, pentru a lupta pe malul celălalt cu inamicul. Haosul este declanșat tocmai de comandanții armatei române care dau ordine contradictorii. Salvarea vine din partea Mariei Manciulea, o fată arestată de Gheorghidiu pentru spionaj, care le arată ostașilor români o cale ocolitoare. Astfel, fata devine o eroină. Pe front, protagonistul traversează două mutații sufletești:  mai întâi, se detașează de suferința provocată de căsătoria cu Ela, apoi dezvoltă sentimentul de camaraderie față de cei alături de care luptă.

            Nu în ultimul rând, modernitatea romanului se remarcă și la nivelul elementelor de structură și de compoziție. Incipitul este construit mai întâi în maniera prozei realiste, prin fixarea cu exactitate a cronologului. În paragraful imediat următor, imaginea frontului este redată prin prisma subiectivității personajului-narator. Discuția de la popota ofițerilor, pe baza unui subiect banal aflat din presă despre dragoste și fidelitate, declanșează   memoria voluntară a personajului-narator care rememorează în următoarele patru capitole povestea celor doi ani și jumătate de căsătorie cu Ela. Finalul romanului este deschis, având aspectul unui comunicat apocrif: „i-am spus că-i las totul, de la obiecte de preț la cărți, de la lucruri personale la amintiri, adică tot trecutul”. 

            Construcția subiectului este realizată în manieră modernă. Discursul epic este structurat în două mari părți, enunțate de titlu: „Ultima noapte de dragoste” și „Întâia noapte de război”, corespunzătoare celor două experiențe de cunoaștere, traversate de protagonist, dragostea și războiul.

            În concluzie, romanul „Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război” rămâne o creație reprezentativă pentru viziunea despre lume a unui autor care a deschis drumul spre modernizarea romanului românesc interbelic.