În cartea lui Homer, 
ale cărei pagini 
erau deschise pe biroul din cer, 
Zeus tăcea, 
părând a fi o păpușă de cârpe.  
Uneori,   
mai tuna și el,
dar fulgerul,
acum, de abia mișca foile, 
care-l acopereau și-l înfundau pe olimpian  
într-o nimicnicie totală. 

Atât fulgerul strălucea - 
de la literele tipărite,
pe care Zeus zăcea, 
până la foaia care le susținea,
un etaj de bolboroseală astrală.  

(Va urma)

Posibilitatea existenței 
lumii se înscrisese în știința de carte, 
a lui Dumnezeu; toate operele nemuritoare, 
care aveau să fie cugetate, 
de la Vergiliu și Dante, 
la Eminescu și Gogol, 
tronau ca trofee (deja)
pe masa Lui. 

Când Dumnezeu ofta  profund, 
descleștând cosmosul din țâțâni, 
paginile capodoperelor se răsfirau
și El, Voievodul cu barbă al genezelor
(desăvârșirea creației aparține oamenilor),
le cuprindea cu privirea, 
ca N. Iorga le citea, pe nerăsuflate
și într-o clipă...

Aceasta era în cer.

Inspirat de aducerea-aminte 
a lui Cupidon - stând sub măr, în paradis
și ghicind cu săgeata 
inima oricui îi trecea prin apropiere, 
Adam a pregătit un arc, 
dintr-un ram și o piele de bivol, 
ucis de urs, pentru hrană.

Câteodată, 
Cupidon îl țintea și pe Dumnezeu,
cu amor pentru cosmos 
și chiar pentru om, 
creația Lui centrală. 
Astfel, Dumnezeu 
își îmbogățea inima 
cu o nestinsă iubire. 

Dintre zei, 
Cupidon rămăsese pe afară,
scos din istorie, ca din oală -
de către Dumnezeu. 
Ceilalți, 
în frunte cu Zeus, 
stăteau cuminți, 
împietriți în Iliada lui Homer, 
cartea de căpătâi,
fiindcă în pagini 
li se mai găsise loc.

După visul paradisiac, 
despre a cărui durată nu se poate preciza nimic, 
fiindcă nu exista noțiunea de „timp”, 
Adam și Eva s-au trezit
în culcușul din peșteră, 
al unui urs. 

„Mor! Mor! Mor!” ursul se auzea -
dacă ar fi tradus mormăitul,
cei doi oameni și-ar fi dat seama
că este prevestitor asupra unei stări
pe care nu o știau, 
moartea care-i ocolise în rai, 
de frica lui Dumnezeu. 

Nici senzația de pericol 
nu o cunoșteau, dar, acum, 
în prima zi pe pământ, 
acoperiți de frunze de platan, 
se confruntau 
cu vibrația negativă 
a tot ceea ce pacea din Eden 
le ascundea. 

Adam i-a pus gând rău ursului
care nu mai zărise niciodată siluete 
umane și nările-i mari, 
cât ușa de la rai, 
nu adulmecaseră lut însuflețit. 
Prin urmare, 
ursul nu-i băga în seamă,
dar, în agitația oarbă din peșteră,
i-a zgâriat. 
Adam, 
instant, 
a pălit
(înviaseră emoțiile fricii
și ale feririi de inamic). 
(Va urma)

 

Dintre atâția sfinți ai calendarului, 
câți mă aud invocându-i, 
în zile diverse? 
Dacă unul dintre ei
ar apropia imaginea mea de inima lui, 
va începe să mi se împuțineze ființa, 
lățindu-se umbra din suflet. 

Focul de la inima sfântului 
ar lumina și latura neagră a lucrurilor.