La orele de limba română, îmi dumicam în mine însumi dezamăgirea – nu am vorbit niciodată despre faptul că nu m-a încântat capodopera lui Rebreanu, pentru a nu părea desuet etc. Ascultam atâtea păreri pozitive despre roman, însă nu mi se păreau justificate, dar suportam cu stoicism și apreciam munca doamnei profesoare, Magdalena Dumitru, care venea mereu pregătită cu fișe de lectură, din cei mai autorizați critici literari.

Peste ani, tot la țară, în liniștea vacanței de vară, am recitit cartea, altă ediție – cred că era Editura Lyceum. Preț de câteva pagini, încercam să mă lămuresc de ce nu m-a atras cartea, la prima lectură. Cu adevărat, aveam în față o capodoperă, un roman care a împărțit proza românească în două: înainte și după Rebreanu. Atât de limpede scrisă, cartea era cel mai bun vehicul care mă transporta (ca nava, în cosmos, pe astronaut) din actualitate, în atmosfera satului transilvănean, de la începutul secolului trecut. Perspectiva țăranului de a avea pământ conferă o seninătate constantă frazei, deși, la suprafață, planul cinic de a-l dobândi determină (sau nu) dezaprobarea cititorilor.

În lucrarea Nobel contra Nobel, Laurențiu Ulici a avut dreptate să considere că lui Liviu Rebreanu i s-ar fi cuvenit, în acel an, 1920, Premiul Nobel pentru Literatură.

(Va urma)

P.S.

Legat de film: Petre Gheorghiu joacă magistral rolul lui Vasile Baciu. De asemenea, Octavian Cotescu (în rolul învățătorului Herdelea) și Ion Besoiu (preotul Belciug). Prin jocul actoricesc, Ioana Crăciunescu a definit perfect poziția Anei, a femeii în general, în satul patriarhal: o anonimă, fiindcă a pățit rușinea cu Ion și i se refuză dreptul la zestre de către tată și fără zestre nu poate ajunge în casa bărbatului ei.