Bunicilor mei

1. 
Ridicat de Dumnezeu din propriile-i gânduri, 
Adam
(căruia-i trecuseră prin cap versurile
„Și eu trec de-a lung de maluri
Parc-ascult și parcă aștept”)
a exclamat: „Mi-e dor de ea!”. 
Stihurile de mai înainte 
i s-au cuibărit în cuget
și, duse din suflet în suflet, 
aveau să ajungă la Eminescu,
poetul nostru național, 
care le-a scris, 
în umbră parfumată de tei,
cândva. 
2.
Bunicilor mei 

Ca să nu revină la femeie 
cu mâna goală,
Adam a rupt un măr, 
din pomul răsfrânt spre sine.
Gestul ar fi părut paradoxal
(din cauza acestui fruct, 
fiind scoși din paradis!), 
dar, 
în primele zile pe pământ, 
ironia nu apăruse 
ca formă de sancțiune morală 
a cuiva
și Eva l-a sărutat pe bărbat,
cu aprinderea, 
din istorie, 
a buzelor Penelopei, 
la revederea lui Ulise.

„O, iubitul meu!” s-ar fi auzit Eva
pe întregul platou.
Pământul era plat. 
Mai târziu, de la rotație 
s-a făcut rotund, 
ca mănunchiul de fiare topit. 

Nimeni dintre noi, 
cei din contemporaneitate, 
nu am fi bănuit că a existat 
o asemenea sonoritate a intimității, 
la acea dată străveche; 
nouă strămoșii ne par veșnic bătrâni, 
incapabili de a se fi luat, 
vreodată, 
în brațe,
de a se fi iubit. 

De la Eva,
ne-au rămas picturi rupestre,
proslăvind îmbrățișarea.