România a avut mereu vocație pentru democrație, deși, după 1990, au fost voci, frecvent citate, care au estompat acest adevăr. Fiindcă una dintre aceste voci a fost a lui Petre Țuțea, aproape întreaga presă, vreme de treizeci de ani, a marșat pe ideea, total indignabilă, că, dimpotrivă, nu suntem buni pentru una, pentru alta. Probabil, ei, cei care scriau aceasta, nu făceau față și își recunoșteau inapetența pentru valorile democratice, prin trimiteri ignobile, la întregul popor.

Petre Țuțea trebuia să vorbească numai din punctul lui de vedere, era îndreptățit, dar „s-a aruncat”, vehement, în general. I-a fost mai ușor să-și exprime viziunea personală, prin nesocotirea unor dovezi, precum starea strălucitoare a României, la care el însuși a fost părtaș, din perioada monarhică (interbelică).

Petre Țuțea, care a suferit în închisorile comuniste, vreme îndelungată (și, evident, pe nedrept), avea ceva cu Ion Iliescu*, pe care spera să nu-l mai revadă, vreodată, la conducere etc.

Una dintre butadele lui Petre Țuțea a fost aceasta: „am suferit 13 ani în temniță pentru un popor de idioți”, idioți, pentru că l-au votat pe Ion Iliescu (în 1990), dar el pierdea din vedere, ca mulți alții, că „Patria nu este tagma jefuitorilor” (Tudor Vladimirescu). Patriei / poporului i-au aparținut și Eminescu, Brâncuși, Mihai Viteazul ș.a.

Vocație pentru democrație nu au avut, de exemplu, grecii moderni, care și-au dorit comunism, însă li s-a impus democrația, de către americani. În 1947, noi încă speram la o continuare a regimului monarhic, sperând să fim ajutați, în special, de către USA.

(Va urma)

*Nu știu câți dintre noi l-au votat pe Ion Iliescu în 1990 și mai târziu, dar eu, unul, nu l-am votat niciodată. Opțiunea mea, pentru alegerile prezidențiale din 1990, a fost Ion Rațiu.