Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp. Două curente majore au străbătut literatura interbelică: modernismul și tradiționalismul. Modernismul a fost teoretizat și promovat de Eugen Lovinescu prin cenaclul și revista „Sburătorul”, iar tradiționalismul a fost promovat de Cezar Petrescu și Nichifor Crainic prin revista „Gândirea”.
Romanul este o creație epică în proză, de mari dimensiuni, cu acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri, în timp și spațiu, antrenând un număr mare de personaje, puternic individualizate.
Reprezentativă pentru viziunea despre lume a autorului este creația literară „Enigma Otiliei”, un roman realist, balzacian, citadin, publicat în anul 1938.
În primul rând, caracterul realist al acestui roman se evidențiază la nivelul intenționalității scriitorului, de a realiza o literatură mimetică. Într-adevăr, universul din „Enigma Otiliei” aduce în fața cititorului imaginea societăți burgheze bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, romanul dobândind aspect de frescă socială. Problematica propusă este una tipic balzaciană, anume că banul distruge etica unei societăți. Astfel, discursul epic urmărește degradarea relațiilor interumane din cauza averii.
În al doilea rând, în linie realistă, autorul creează o adevărată galerie tipologică de personaje. Costache Giurgiuveanu reprezintă tipologia avarului, Stănică Rațiu este demagogul și parvenitul, Leonida Pascalopol este moșierul blazat, Aglae Tulea este „baba absolută”, iar Aurica, „fata bătrână”.
Dar G. Călinescu se îndepărtează de modelul său francez, individualizându-și personajele, realizând astfel o „Comedie umană” modernă. De exemplu, Costache Giurgiuveanu nu seamănă cu Moș Goriot, fiind umanizat datorită sentimentelor sincere de afecțiune față de Otilia.
În aceeași ordine de idei, romanul „Enigma Otiliei” își relevă dimensiunea realistă și în plan tematic, fiind abordată o temă socială, urbană: istoria unei averi, a lui moș Costache Giurgiuveanu.
O primă secvență narativă semnificativă pentru problematica romanului, poate fi considerată cea a jocului de table. Autorul realizează portretele Aglaei şi moșierului Pascalopol. Aglae Tulea, „baba absolută“, cum o numeşte studentul Weissman, se numără printre părinţii Otiliei, dar ca un geniu al răului. Această răutate o afişează chiar la sosirea lui Felix, când îi spune lui Costache Giurgiuveanu: „N-am ştiut că faci azil de orfani“, apoi adresându-se lui Pascalopol: „O să aibă Otilia cu cine se distra, ce zici, Pascalopol?“. Aglae este apucătoare tot la modul absolut. Atunci când îl loveşte damblaua pe fratele ei, îi ocupă casa milităreşte, ca să nu înstrăineze ceva din casă „stricata de Otilia“. De altfel, Aglae vedea în Otilia pe rivala principală a copiilor ei, care suflă partidele Auricăi, pe care o dojeneşte că nu este mai înfiptă la bărbaţi ca Otilia, iar indiferenţa băiatului ei Titi faţă de preocupările intelectuale o motivează cu această maximă elaborată de ea: „Cine citeşte prea mult, se scrânteşte“. Ea este atât de rea, încât îşi părăseşte soţul, pe Simion Tulea, într-un spital de boli mintale.
Un personaj interesant este moşierul Leonida Pascalopol, un ocrotitor discret al celor doi orfani, Otilia şi Felix, care nu ştie dacă o iubeşte pe Otilia ca părinte sau ca bărbat. Criticul Pompiliu Constantinescu îl consideră „moşierul blazat, idealist“. La întrebarea profesorului universitar Felix de ce s-a despărţit de Otilia, Pascalopol îi răspunde: „eram prea bătrân, vedeam că se plictiseşte şi era o chestiune de umanitate s-o las să-şi petreacă liberă anii cei mai frumoşi… pentru mine este o enigmă“.
A doua secvență narativă, semnificativă pentru modul original în care G. Călinescu tratează tema moștenirii, o constituie scena priveghiului înainte de vreme. Într-o zi foarte călduroasă, moș Costache leșină. Aflând de subitul atac de cord al fratelui ei, Aglae Tulea, sperând într-o moarte apropiată a acestuia, cheamă doctorul și merge la Giurgiuveanu acasă. Deși bătrânul nu avea nimic, Aglae și Stănică Rațiu fac tot posibilul pentru a-l aduce într-o stare gravă, mâncând de față cu el toate bunătățile pe care moș Costache le-a agonisit. Aflați în camera bolnavului, membrii familiei Tulea, Stănică și medicul încep un necuviincios joc de cărți, în timpul căruia toți vorbesc, indiferenți la starea de sănătate a bătrânului.
Nu în ultimul rând, viziunea despre lume a autorului se remarcă i la nivelul elementelor de structură i de compoziție. Astfel, incipitul și finalul sunt realizate pe baza unei relații de simetrie, textul având aspectul de univers ficțional închis, ca trăsătură specifică prozei realiste. Circularitatea romanului este dată de imaginea străzii Antim din București și a casei lui moș Costache Giurgiuveanu, văzută prin ochii lui Felix la venirea lui în capitală și aproximativ zece ani mai târziu. Romanul se deschide în manieră balzaciană, prin fixarea cu exactitate a cronotopului: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece, un tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat într-o uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre Sfinții Apostoli”. Finalul romanului are aspectul unui epilog, care surprinde personajele antrenate în conflictele centrale. Cititorul află că Stănică Rațiu a divorțat de Olimpia, căsătorindu-se cu Georgeta, Felix Sima a ajuns un medic renumit și profesor universitar, alegând o căsătorie interesată. Felix Sima se întâlnește pe tren, în drum spre Constanța, cu moșierul Pascalopol, de la care află că acesta a divorțat de Otilia, care s-a căsătorit cu un conte exotic în Argentina. Pascalopol îi arată lui Felix o fotografie cu Otilia, în care acesta nu mai descoperă fata enigmatică de care se îndrăgostise odinioară, ci o femeie într-adevăr frumoasă, dar „învăluită într-un aer de platitudine feminină”.
Conflictul central al romanului este unul exterior și constă în lupta dată de clanul Tulea de a intra în posesia moștenirii bătrânului Costache Giurgiuveanu. Mai poate fi identificat și un conflict interior, erotic, traversat de Felix Sima. Acesta este cuprins de gelozie din cauza atitudinii prea familiare pe care Otilia, fata de care se îndrăgostise, o manifestă față de maturul Leonida Pascalopol.
Perspectiva narativă este obiectivă, cu o viziune dindărăt, aparținând unui narator omniscient, omniprezent, ce narează la persoana a III-a.
În concluzie, romanul „Enigma Otiliei” rămâne o creație reprezentativă pentru viziunea despre lume a autorului.
(979 de cuvinte)