Aș fi plecat dinspre starea mea,

vibrantă ca un plan și destul de intens urmărindu-mă,

înspre dispoziția sufletească

a unuia dintre personajele

pe care le urmăream dând pagini,

numai să mă sustrag prezentului în care,

iată, plăteam chirie.

Imaginile trecutului

stăruiau ca o pânză pictată în aerul blând

al camerei. Mi se părea

că nu pot curăța vopseaua uscată

de pe unele scene;

dăruit cu un har instantaneu de artist plastic,

aș fi refăcut,

în loc,

schița nouă a unui gest, însă în culoarea locală.

Îmbinam prezentul cu trecutul la nivel imaginar,

iar în voință,

ideea viitorului liber de griji deschidea uși întunecate.

Clipe din prezent se întretăiau cu fire din viitor:

în locul pomului,

instantaneu se instala întâlnirea unui cuplu;

răsfoiam jurnalul:

starea (pe care trebuie s-o fi avut) traducea

altfel știrile, cu nostalgia celui care,

altădată, făcea parte din ele.

Dar pentru a capta o astfel de variantă,

potențial seducătoare,

când nu mai reziști preocupărilor și tumultului

devastator al tinereții,

aveam nevoie să parvin.

M-am ridicat de la masă,

înspăimântat de gânduri,

m-am dus la fereastră

și am privit afară, în stradă:

dintr-un camion de armată,

câțiva oameni descărcau dulapuri cu oglinzi,

un pian surd și o masă.

Nerecunoscându-mi, la început,

chipul răsfrânt într-una dintre acele oglinzi,

am deținut posibilitatea, pentru prima dată,

de a-mi analiza trăsăturile fizice,

dintr-un unghi de vedere neutru.

Când mi-am dat seama

că mă analizez la urmă pe mine însumi,

am resimțit o senzație puternică de înstrăinare.

Am scos capul pe geam

și, plin de amploare,

am strigat oamenilor să rămână pe loc

și să mă aștepte, cu povara în brațe,

pentru a nu da, fără să vrea,

ocazii cristalului să exerseze furtul de identitate

în funcția oglindirii

(care-i aparținea ca o apă).

Am insistat ca oamenii să rămână pe loc,

dar n-am fost auzit

și imaginea mea a fost dusă mai departe

(și de prezent), pe brațe străine,

într-un vechi ungher (unde nu se mai visează,

precum pe fundul corabiei lui Iona,

la posibilități de amânare a misiei).

Asimilasem cămăruța

(pentru care plăteam chirie)

ca pe un segment interior: datorită visului,

care mă decupla,

frecvent,

de la realități dezagreabile,

aduceam, la fereastră, fluturi în ianuarie geros

și, în locul razelor, mult așteptate,

părul blond în stare mobilă,

ca în fugă pe miriști, vara, al unei mirese.

Trecea viața pe dinainte ca un film,

căruia nu-i puteam înlocui personajele

și încrengătura de relații, decât retușând pelicula.

Mă depărtam de întâmplări,

numai în măsura în care fapte curente

(de o forță similară,

căci, sub parametrii de tensiune existenți,

nu se mai schimba nimic)

înlocuiau, ca într-un puzzle, pe cele vechi.

Tăria evenimentelor noi,

majoră precedentei,

impunea,

în detrimentul desenelor anterioare

(care se erodau în consecuția impactului),

esența unei relații,

din care să fi răsărit aparența altor episoade.

A doua zi,

am ieșit în oraș, sub auspiciile unui sine angelic,

deși întrebările despre plata chiriei,

pe care gazda mi le adresa pe scări,

mă importunau în avânt,

sporind aversiunea

pe care deja începusem

s-o am față de gazdă; această femeie,

care flecărea mult,

avea în jur de șaizeci de ani.

Ori de câte ori mă revedea

(se întâmpla să întârzii cu plata),

mă bârfea cu portarul imobilului.

Intențiile mele

(de a o evita)

erau insuportabil de mari,

însă de-o măsură care ar fi încăput

în capacitatea de pășire,

ca pe moi perne,

a unei pisici aristocrate.

În colțul străzii,

l-am zărit pe unul dintre oamenii

care au cărat dulapul cu oglindă.

L-am întrebat nu despre obiect în sine,

ci despre efectul răsfrângerii mele

în oglindă: cum i-am părut?

„Oglinda a fost ocupată și depășită, în cadrul ei,

de supărarea ca lacrima de pe fața dumneavoastră.

În legătură cu trăsăturile, nu țin minte mare lucru”.

În virtutea acestui răspuns,

m-am decis în ce fel voi acționa pe viitor.

Oricum, nimerisem pe o stradă simplă.

Puterea de a decide în destin

o posezi numai în momentul în care te hotărăști,

dintr-un punct spațial,

să te îndrepți într-o direcție sau alta.

Cu tine, atunci,

se intersectează multiple direcții

și de voința proprie depinde numai traseul,

nu și particularitatea acestuia

care deja este instaurată

și trebuie să-i înduri patina.

„Domnul, de unde crezi că te știu?”,

m-a întrebat preopinentul meu.

„Din acea distanță care,

parcursă cu o viteză enormă,

nu este observată”. N-a fost răspunsul corect.

„Te recunosc după același nivel de îngrijorare

la care au urcat trăsăturile chipului tău: sub ele,

susținându-le, în prezent,

să nu recadă în amintire,

mi s-au răsfrânt palmele; eram în lift,

iar trăsăturile feței tale,

încremenite parcă în oglindă,

atingeau etaje superioare de frustrare.

Se depărtaseră de sursă,

precum raza, de stea

și, aproape de propria eclipsă,

căutau mijloc de regenerare

în vestigiile condiției mele de hamal în port

în care mă exersasem atâta vreme și pe care le mimam,

ajutându-mi colegul să se mute.

După o balistică anume a circuitului de imagini,

te-am localizat. După tabieturi deduse,

te-am așteptat aici, la colțul străzii”.

Cât mai repede era nevoie să-mi diminuez supărarea,

de la faza unei lacrimi, la cea de umbră firavă.

Mi-am schimbat unghiul de vedere și,

dacă mai mult discordia în sine cu doamna Ioana

(gazda mea)

devenea vehementă,

trebuia,

în schimb,

să-mi asigur prezența mai multor elemente

circumstanțiale,

pentru a o reprima.

(Va urma)