Excelsior de Alexandru Macedonski (Studiu în lucru)

În Excelsior, poemul cu titlu omonim volumului (1895), raportul dintre planurile celest și terestru este răsturnat. Delimitarea piere sub energia excesivă a corpurilor astrale. Casele sunt detectabile din spațiul extraterestru, datorită farmecului pe care însăși luna li-l acordă. Pentru a se umple cu atâta lumină, cât nu mai poate primi, orice acoperiș trage înspre sine, ca pe un tub, magia selenară:

„Sub luna plină,
Cu farmecul ce-n jos se lasă,
Oricare coperiș de casă
    E baltă de lumină”

(Excelsior)

Mozaicul de finețuri estivale („pulberi de aur”, „flori scânteietoare”), similar celui de la curtea Penelopei, blochează orice formă de agresivitate – aceasta este impresia poetului, analizându-se pe sine – simte că stăpânește orice e viu. În tragediile antice, destinul era inexorabil, oricât de mult omul ar fi încercat să-l modifice, în conformitate cu propriile-i aspirații. Adevărat spirit romantic, Macedonski prezintă auspiciile fatumului ca pe niște coordonate facultative, influențabile de către frumusețile naturii, atât pe timp de zi, cât și noaptea. Titlul volumului (Excelsior), tradus din limba latină, înseamnă „mai sus”. Într-adevăr, poemele consfințesc tendința avântată a autorului, de a sălta, din peisajul terestru, înspre acela superior, presupus celest, diverse componente (case, păduri, ape etc.), inclusiv imanente, precum arta de a sublima germenii sorții autoritare. Antiteza cu tragedienii greci rezultă dintr-un scop artistic, deloc magistral, acela de a sublinia cât de grozavă este noaptea de vară:       

„Sub pulberi de aur,
Sub stele, flori scânteietoare,
Ce griji pot fi predomnitoare,
    Și ce destin, balaur?” Socotit superior primelor două volume (Prima verba, Poesii) prin tematici (destinul, viața, relația dintre om și univers etc.) și manieră (exuberantă, dar și profundă, totodată), Excelsior, după insinuarea supremației omului față de soartă, a controlului pe care acesta l-ar avea asupra celor hărăzite, propune, în mod surprinzător, acceptarea, ca pe un dat firesc, a preeminenței naturii terestre (în relație cu noi), atitudine formată la fața locului de către poet, cu ocazia unei călătorii în stepă. Ceea ce-i rămâne și îl mulțumește pe deplin este puterea de a ignora trecutul imediat și răvășitor, putere pe care tocmai spațiul vast al pustei i-o furnizează, ca pe un medicament. El se recuperează pe sine tânăr (pe când era capabil să înfrunte predestinările injuste), abandonând zestrea de trăiri și de slăbiciuni, adusă de vârsta maturității. Având două alternative la îndemână, persistența în timpul trecut și renașterea într-un vis extrem de realizabil, precum asumarea unui rang de conducător, dispus la a se bate cu orice adversar, pentru a trăi clipa după cum îi poftește inima, poetul se îmbată de elan, mai mult decât un emir. Este acel apogeu mult dorit, de a spune clipei: „Mai rămâi!”, aidoma lui Faust, dar și potrivit pactului cu oricine i-ar facilita metamorfoza (în mândru viteaz) și l-ar însoți în misiune, precum don Quijote, orbit de stima de sine, ia în piept realitatea, cu propriile-i arme, scutul și lancea învechite, pentru a se afirma drept cavaler al dreptății, deși lupta cea mai acută ar trebui purtată cu sine însuși, pentru a nu cădea în derizoriu.