În curte, pe seară, am aruncat în sus un ghemotoc de hârtie, care a lovit creanga pomului de care mai atârna un rod stafidit. Impactul a înviorat coroana și a doborât fructul. Picăturile de ploaie, stagnând ca muguri, reflectau lumina unui bec depărtat, părând steluțe pe boltă, din unghiul din care le contemplam.

Doar ce m-am trântit în șezlong și m-am văzut apelat de Liviu J. Între altele, mi-a povestit despre o cunoștință a lui, naș pentru peste treizeci de fini. Până în pandemie, nașul era vizitat în fiecare weekend de câte o pereche de fini: „Liviu, pandemia parcă a fost opera mea, pentru că altfel nu-mi puteam opri finii să mă viziteze”. Liviu își mai aduce aminte de Puiu Popescu, fondatorul ziarului „Observatorul” din Canada: „Am jucat fotbal cu el, când eu abia începeam liceul”… Fiindcă îi e teamă să mă viziteze (el mergând pe bicicletă), pe o porțiune din traseu fiind câini, Liviu mă cheamă pe la el. Are să-mi dea niste borcane de dulceață, sirop de dulceață (oare cum o fi?). „Nu e nevoie să ne întâlnim chiar la poartă, dacă ajungi în oraș, mă suni și vin eu cu bicicleta unde-mi spui”. După douăzeci și patru de minute, sfârșim conversația prin urări de bine.

Pe la jumătatea zilei, am ridicat RCA de la Alexandra, una dintre verișoarele mele; deține un birou de traduceri. Am întrebat-o de Gochan și m-am bucurat să aud că-i merge binișor restaurantul, mai ales acum când lumea a năvălit la propriu în supermarketul din vecinătate. Alexandra însăși este destul de ocupată în această perioadă, la serviciu, o mică dovadă fiind apariția unui tânăr cu telefonul lipit de ureche: la ora fixată, și-a ridicat actele traduse.

Apreciez ordinea exemplară care definește biroul, precum și cele două tablouri moderne, încadrabile în cubism.

După ce mi-am luat rămas-bun de la Alexandra, am urcat în mașină, dar, pe dinainte-mi, a venit Grig, băiat pasionat de mașini: „Numai cu 190 la oră am mers (se referea la Sedanul meu, pe care mi l-a adus de la București). Nimeni nu mi-a stat în față. Am depășit Mercedesuri etc. Trebuie să-i schimbați uleiul și plăcuțele de frână”. Între timp, se uită să-și comande, prin telefon, ciorbă de perișoare și piept de pui. Rememorăm amândoi situația în care, fără să știm, am evitat apropierea de un amic infectat cu virusul covid. „Ați văzut că eu stăteam la distanță”. Eu însumi sunt uluit de reacția noastră de atunci, parcă ne era dictată de către divinitate. Mă uit la Grig și încerc să-l compar cu el însuși cel de acum vreo douăzeci de ani, când îl pregăteam la gramatică. Avea umor și talent de imitator.

Cum-necum, mă despart și de Grig, dar rămân cu energia pozitivă a revederii cu el.

Acasă, am căutat o emisiune sau un film deconectant, însă nu este mai nimic demn de atenție la tv în această perioadă. Urmăresc, neavând ce altceva, un documentar despre Nordul sălbatic.

Am adormit cu ochii pe ciuhurezul care detectase un șoarece ieșit din lăcașul subteran.