A început atmosfera sărbătorilor de iarnă, extrem de obositoare din toate punctele de vedere, iar la tv., mereu pauzele publicitare sunt consacrate lui Moș Crăciun. I-aș replica lui Liviu J. că, de fapt, cutiile cu imagini vii, televizoarele, sunt pline de Moș Crăciunei, fiindcă, în discuția telefonică de acum două zile, mi-a expus drumul lui pe bicicletă de la supermarket spre casă…
„Am trecut pe lângă unitatea militară și am văzut un TAB. M-am gândit: Precis este ocupat de mai mulți Moș Crăciunei, având misiunea să ofere cadouri copiilor. Mi-i și imaginam intrând cu TAB-ul în curțile oamenilor. Pe scări, la intrarea în unitate, doi angajați, îmbrăcați regulamentar în uniformă, pierdeau vremea, trăgând dintr-o țigară… La vreo douăzeci de metri mai încolo, am zărit statuia lui Mircea cel Bătrân, albă, bine realizată. Lângă statuie, era o cușetă în care stătea de gardă un soldat. De sus, de la birouri, venea un fir de telefon. Oare cum a fost instruit acest ostaș și pentru ce – să stea de strajă în cușca aceea de câine? Avea un gemuleț în spate, prin care își mai arunca, din când în când, câte un ochi. Sau acum, primește ordin de la comandant?”.
După convorbire, m-am retras în casă, destul de afectat de frigul care, în perioada aceasta, m-a speriat. Am deschis laptopul pe informații despre băile țarilor. Într-un film serial, văzusem reconstituită o astfel de baie… Cât de plăcut trebuie să fi fost pentru țarină (Ecaterina cea Mare – se numea filmul): o baie imensă, încălzită de focuri atractive, în timp ce afară, iarna rusească se însoțea cu negura nopții. De aceea, și eu, pentru a împărtăși un fir din buchetul de plăceri al mai marilor zilei dintotdeauna (au dus-o bine, indiferent de epocă. De exemplu, confortul asigurat de palat a fost același tot timpul, în orice secol, poate chiar mai accentuat în trecutul îndepărtat), am dat drumul la apă în cadă, m-am cufundat cu totul, ca o separare de durerea vieții – cum ar spune Eminescu în Memento mori – și m-am bucurat de căldura acvatică. Prin gestul acesta, mă apropii eu cel de acum de acela care eram în optzeci și nouă, când, în scurta permisie, de regulă până a doua zi dimineața, mergeam la fam. Deac și mă scufundam la fel ca astăzi, în cadă, numai că apa aceea mirosea a păcură, fiindcă venea, printr-un artificiu tehnic al d-lui Deac, de la calorifer (nu în fiecare zi era apă caldă). Dintre plăcerile pe care mi le mai procur este și ieșitul în curte seara târziu, numai să am sentimentul că am prelungit ziua cu încă un fapt, anume să mă uit la cer si să-l aud cum respiră, deși David în Psalmi ne sugerează să încheiem ziua mai repede, pentru a pune cumva punct răului ei.
P.S.
Liviu J. înșiră și el câteva aspecte cazone; a făcut armata la o aruncătură de băț de casă. Și tot i s-a părut cumplit. Prin comparație, eu am străbătut Revoluția la Timișoara, orașul meu providențial (pe care-l prețuiesc enorm, pentru oamenii de acolo pe care îi cunosc și pentru aerul de mica Vienă al străzilor).
„Aveam pe unul din Bârlad – îmi spune Liviu – care dormea cu ochii deschiși, ca iepurii”. Până la urmă, Liviu încheie conversația despre Tatiana J., pictoriță trăitoare într-un sat din Spania, motiv pentru el de a fi numit-o „contesă” – primise o fotografie cu ea pe terasa casei, în ambient meridional.
În căști, am muzică de Elvis Presley. Dacă apuc să vizionez un singur videoclip cu el, toată ziua mi-o petrec pe muzica lui regală.
Pe fundal, e meciul dintre Juventus și A. C. Torino. Sunt impresionat de dăruirea în joc a fotbaliștilor juventini – mi-am adus aminte de jocul la ambiție al Craiovei Maxima.
