Azi, am trecut cu mașina pe lângă blocul în care am locuit aproape treizeci de ani. Mi se întâmplă frecvent să mă visez în acel apartament spațios, având (în vis) teama de a nu fi surprins de noii proprietari. Mă visez (vis de noapte, nu reverie sau proiect de viitor) și în celelalte două apartamente pe care le-am avut, de unde am dedus că o parte din suflet rămâne în case, chiar dacă nu ni se pare.
În 1988, când tata a primit acest apartament de la fabrică, am fost extrem de încântat, nu mai văzusem un apartament atât de bine plănuit: soarele răsărea în sufragerie și apunea pe partea cu dormitoarele. Emil, un văr al mamei, când a venit în vizită, după ce am mai discutat și l-am servit cu o masă, a afirmat: „Plec și eu…”. Ne-am ridicat în picioare, eu și părinții mei, să-l conducem. El s-a dus în dreapta, în fața ușii de la baia de serviciu, noi am fost pe punctul de a ne întoarce, să-l lăsăm în intimitate: „Bine, am plecat!” ne-a spus, a dat mâna cu mine și a intrat în baie; „O! a mai zis o dată, credeam că este ușa de la intrare”.
Mă confesam cândva lui Costel M., medic cardiolog, devenit, între timp, vecinul nostru de la parter, că „atât de bune sunt aceste apartamente, încât nu trebuie vândute niciodată”. „Așa este!” – mi-a replicat, însă, în urmă cu vreo doi ani, am aflat că și el s-a mutat.
Tata zidise la subsol, precum toți vecinii, un beci, imediat sub scară. Acolo, am băut pentru prima dată Coca-cola, dintr-un pahar cu picior, adus de unul dintre vecini, angajat pe atunci la un serviciu cu favoruri capitaliste.
O adevărată aventură am trăit când am cumpărat o bibliotecă – era moda lor (în 1989) – , nici azi nu-mi vine să cred cât am putut da pe ea, douăzeci de mii de lei, o structură de placaj… Am stat în camion, să țin de mobilă, dar nu am reușit să-mi îndeplinesc misiunea în hurducăturile de pe traseu, o parte din bibliotecă s-a răsturnat peste mine.
În 1990, când am venit într-o permisie acasă, am văzut în parcare un Oltcit, gri metalizat, nou. Am urcat și le-am transmis alor mei admirația pentru acel automobil. „Al nostru e. Am vrut să-ți facem o surpriză”.
În sufragerie, se arunca pe jos de necaz Dan Ilie, ruda și chiriașul nostru, când rata Craiova.
Tot în sufragerie, scriam pe foi ministeriale sau mă frământam din cauza unei întâmplări nefaste, încercând să găsesc soluții…
Azi, când este atât de ger afară, îmi amintesc de obiceiul meu straniu. După duș, dacă vedeam ceva soare, indiferent de anotimp, că era vară sau iarnă, ieșeam ud pe balcon, să mă usuc. Pe urmă, eram mirat că am răcit.
În apartamentul anterior, eram gata să experimentez ce se scria pe la ziar, că un rus dormea cu fereastra deschisă iarna și nu răcea. Probabil, în articol trebuia să fi apărut „urs” în loc de „rus”, dar, înaintea mea, a verificat Decebal, unul dintre colegii mei din clasa a IX-a. Nu mai venea la școală. Avea un nr. de telefon pe care îl dicta: BAEFA (B=2, A=1 ș.a.m.d.). L-am sunat și abia vorbea: „Am dormit cu fereastra deschisă și am răcit cumplit” (era iarnă).
Am avut rețineri să probez știrea, din cauza altei recomandări pe care o făcea, plin de emfază, unchiul Victor. Citise el că, pentru a scăpa de germenii oricărei boli, trebuie să-ți clătești gura dimineața, pe nemâncate, cu o linguriță de ulei. Mi s-a făcut rău. Și acum, senzația procedeului încercat mi-a provocat greață.
Noul apartament era la etajul al patrulea, etaj care mie mi se părea cel mai bun. Blocul avea o izolație bună, dar, când s-a turnat placa, unii vecini, care primiseră deja repartiție, au cerut muncitorilor din construcții să înfigă niște țevi în placă, lăcașuri pentru antenele de la tv. La prima ploaie, apa s-a infiltrat pe la țevi și ne-am trezit cu tavanul inundat (din bucătărie). Tata a verificat, a vorbit cu un muncitor care încă lucra la blocul de alături. Țevile trebuiau înfundate cu smoală. Nemulțumită, doamna Gr., de altfel o femeie sensibilă (ulterior, am fost în relații foarte bune, precum cu toți), a protestat, se urcase pe scară să facă ea ordine sus pe acoperiș… Dar atunci, ne-a „oferit” un „spectacol”. În prezent, deține o agenție imobiliară, însă eu tot cocoțată pe scara de fier, de sub capacul de urcare pe bloc, o văd. Ce înseamnă să te dedai ridicolului: rămâi captivul lui!