Aveam o pereche de săbii în aceeași teacă. Erau din ghips, pe un schelet de fier. Extrem de colorate, cu flori aurii pe teacă, precum acelea de la paradă, atrăgeau atenția. Am ieșit cu ele în drum, strigându-le pe Liliana și Gabi, două surori, care, deși gemene, nu semănau deloc. Nu mai rețin ce le-am tot spus, dar am făcut scheme, de câteva ori, cu sabia prin aer. Din zbaterea de atunci, mi-a rămas în memorie imaginea lor două, suite pe gard, să mă vadă din curte.
Fiind prea mic de ani, încă nu auzisem expresia: „Nu încap două săbii în aceeași teacă”, însă am acționat cumva după dicton, fiind păcălit.
Stăteam de vorbă, pe coasta din grădina noastră, cu Vasile al lui Sfârleci, mai mare decât mine cu vreo patru ani, care mă convinge să facem schimb de săbii, să-i dau eu una de-a mea, pentru alta de-a lui, de plastic. Am căzut în plasă, ca peștele înfometat… Mama s-a supărat, când m-am prezentat în curte cu sabia de plastic (care, la primul contact cu prunul, s-a îndoit). M-a interogat, nu am avut încotro și i-am mărturisit schimbul nefast. A mers cu mine și a recuperat, cu vitejia-i caracteristică, săbiuța mea.
Peste un timp, acest Vasile a venit în poiană cu un pachet de gumă de mestecat, din care a oferit tuturor, numai mie nu. Era gumă sârbească, mult căutată în acel timp și greu de găsit, decât dacă mergeai la Severin sau la Timișoara, la târgurile frecventate de sârbi.
M-am dus plângând peste mama. Ceilalți tovarăși de joacă se făleau, mestecându-mi în față guma primită. Îndărătnicia acelui individ, pe care nu l-am mai revăzut niciodată (ca idee!), și astăzi revine asupra mea, acum, în timp ce scriu, ca un șarpe plin de viclenie, cu ochii mici, arătând ce putea fi în sufletul unui copil rău. De câte ori aud despre acest Vasile, undeva, în gând, se prefigurează silueta unui tip negricios, mic, la pândă, pregătit să lovească pe la spate. Nu știu ce fel de om este, dar impresia mea despre el o astfel de hologramă proiectează.
În casă, mama a stabilit tactica:
-Adu niște plastilină (aveam, de la grădiniță, plastilină albastră), o modelezi sub formă de țigarete și o învelești în folie (hârtie argintie, de la un ambalaj culinar). Ieși în drum și le spui că ai și tu gumă de mestecat, dar nu te apropii de ei.
În următoarele momente, mă răsfățam, în aparență, în poiană. Toți mă întrebau ce fel de gumă este aceea albastră, revenisem în centrul atenției, mai mult decât mă așteptam. Mă și prefăceam a mesteca de zor și cu poftă.
Câștigasem o bătălie pe frontul vicleniei, mă revăd cu încântare în toiul revanșei.
P.S.
Atât de mult îmi plăcea guma de mestecat, încât, și mai mic fiind, am adormit cu ea în gură. Când m-am trezit, am țipat de spaimă, ca nu cumva să fi înghițit din gumă. I-am speriat pe ai mei. Era și tata acasă: a venit la mine și mi-a explicat să stau liniștit.