Mama Ioana, bunica paternă, a avut două surori, pe tușa Gheorghița și pe tușca Rina.
Tușa Gheorghița venea des pe la noi, totdeauna îmbrăcată în negru, cu basma pe cap. Îi muriseră ambii copii, o fată, Maria, la douăzeci și doi de ani, și un băiețel (nouă ani). Cu toate acestea, o vedeai numai zâmbind și vorbindu-ne dulce, de dragul nostru (și, probabil, de oful copiilor ei); voia să trăiască mult timp, ca să-i „comânde” (să le dea de pomană). Gândul i s-a împlinit. S-a tras dintr-o familie bogată, având și o salbă de galbeni, salbă pe care a ascuns-o de teama comuniștilor și nu a mai găsit-o. Sub ochiul noilor autorități, se afla oricum, pentru că unchiul Ioniță, soțul ei, a fost legionar. Bunicul îmi spunea că îl văzuse defilând în cămașă verde. Trecutul politic a fost unul dintre motivele pentru care nu și-au putut salva fata; altul – că erau considerați „chiaburi”. La spital, pe aceste două motive, au refuzat s-o interneze: Maria , cochetă și frumoasă, a murit cu zile. Fotografia ei figura pe chenarul de lemn din camera bunicilor. Tușa Gheorghița apela frecvent la tata, pentru a-i reînnoi poza la oraș, într-un laborator de specialitate.
Într-una din clasele primare, am fost la scăldat, mai mult din curiozitate, pentru a vedea și proba masca de scafandru a unui coleg, Marin. Mi se părea imposibil să posede o asemenea piesă. Am fost la el acasă. A scos un stop de camion, o triplă roșie: „Aceasta-i masca!”. Pentru a-mi demonstra că ne ajută să respirăm sub apă, ne-am dus în Banița, o coastă imensă, pe unde a trecut însuși împăratul Traian cu armata. Acolo, într-un gâldan cu apă nămoloasă, ne-am scufundat. Apa a năvălit instantaneu sub mască, dar nu l-am mai contrazis, cine știe ce idee de a-și fi susținut inepția i-ar mai fi venit. Ceasurile zburaseră. Numai carcase goale de orologii „vedeam” dinaintea mea. Ce-i spun mamei? De ce nu am ajuns la timp acasă?
Am vizitat-o pe tușa Gheorghița…
A tăiat un pui, l-a fript și mi-a făcut și gogoși. Ziua era călduroasă. Mi-a pus masa într-un fel de ogeac. Bucuria ei de a mă fi revăzut a șters definitiv grija din sufletul meu. Acasă, am ajuns pe la ora cinci după-amiază. Furia mamei s-a stins, imediat ce a auzit că am fost la tușa, de unde am luat și un cățel, pe Lăbuș, care, deși mic, era greu de stăpânit. Îl legasem cu sfoară și trăgeam de el, pe drum, fiindcă nu se lăsa dus în ruptul capului. Îl mai luam și în brațe, dar oboseam; cum îl puneam jos, tot în spate se uita și dădea s-o ia într-acolo.
În urmă, s-a elucidat și misterul salbei. Mătușa Marioara spunea că a văzut (fiind copilă la acea dată) când tușa Gheorghița a ascuns salba, la rădăcina unui prun, că ne arată nouă locul, dacă intenționăm s-o luăm, fiindcă ea, Marioara, nu este interesată, că aurul poartă energii nefaste etc.
– S-o creadă ea că mai e salba acolo! ne-a lămurit mama Ioana, adăugând: Din 1985, soră-mea i-a oferit salba Mirelei (o nepoată din partea tușcăi Rina), care a „cheltuit”-o la Timișoara.