25 ianuarie, 2021: Blugii Levi’s

Tata îmi cumpărase o pereche de blugi  Levi’s. Am și o poză alb-negru în ei, la grădiniță, pentru că nu exista dată să vină vreun fotograf în sat și eu să nu mă expun aparatului, care mi se părea o minune tehnică. Așteptam cu sufletul la gură tabloul și mă studiam din cap până-n picioare, să văd dacă am ieșit bine și niciodată nu eram mulțumit, motiv pentru care abia așteptam alt fotograf să intre prin clase și să întrebe cine vrea „o amintire”. Eram primul care ieșeam din bancă și pretindeam.

Blugii nu mi se păreau grozavi, probabil unde nu mai văzusem la alții de vârsta mea.

La o nuntă la Gvardenița, într-o pauză, deși pentru mine nu exista repaus, fiind energic și dornic de joacă mereu, eram martor și eu la discuții, undeva, într-o cameră de țară, cu pături de lână întinse pe dormeză. Mama l-a întrebat pe ginere, un fin al nostru mai depărtat, adică moștenit de la bunici / străbunici, despre blugii mei: „Sunt buni de ceva?”. La nuntă, mai purta un tânăr, care avea peste douăzeci de ani, vârstă imensă pentru mine atunci (care nu aveam mai mult de șase). Ginerele, angajat undeva la Timișoara, oraș celebru pentru legătura cu Occidentul (anii șaptezeci), s-a uitat la marcă, un petic de un roșu deosebit:  Levi’s. „Sunt de firmă. Ai lui cutare (nu-mi mai aduc aminte numele) nu sunt”. Până la răspuns, mă temusem, aș fi vrut să mă fac nevăzut, dar, când l-am auzit ce a spus, am devenit mândru de pantalonii mei, pe seama cărora mă contrazisesem cu amicii din mahala. Costel al Dorinii, un băiat volubil și la curent, în general, cu progresul, vocifera, extrem de convins: „Blugii originali sunt de cauciuc. Blugii, purtați de cowboy în filme, stau în picioare, cum îi pui; te dezbraci și nu se pliază, rămân drepți în mijlocul încăperii. Te trezești dimineața și sari în ei”. Îl crezusem pe Costel, precum și în alte dăți. A curs multă apă pe Desnățui, până m-am prins că este mincinos, găsind, astfel, și o justificare pentru nasul său proeminent.


Într-o vară, tata m-a luat cu el la oraș…

Blugii erau prevăzuți cu fermoar și nasture auriu, de metal. Am mers destul de mult pe străzi. Îmi amorțiseră șoldurile și m-am plâns. Tata și-a dat seama că blugii evazați mă strâng și mi-a descheiat nasturele, dar mie îmi era rușine și nu am acceptat modalitatea aceasta de soluționare a necazului meu vestimentar. Atunci, mi-a slăbit cureaua, dar fără niciun rezultat. Senzația de amorțeală s-a accentuat. În dreptul unui robinet urban, ca un stâlp retezat, dintre acelea englezești, m-am așezat pe ciuci. Tata a încercat să mă convingă să renunț la pudoare și să-mi desfac nasturele, fiindcă nu mă vede nimeni. Fiind și ușor speriat, am cedat. Numai eu știu ce era în sufletul meu, aproape că mă simțeam vinovat că merg așa pe stradă. Prin gestul care-mi asigura o lejeritate egală aceleia percepute după ce mă schimbam de haine, renunțam la acea zi de legătură cu orașul, o încheiam atunci, așa credeam, și nu mai aveam de ce să mă bucur, mă simțeam ca în odaie.

Una dintre emisiunile mele preferate este cea intitulată Pe urmele antichităților și, într-unul dintre episoade, cei doi „cărăuși” au cumpărat numai rupturi marcate Levi’s, plătind sume incredibil de mari. Eu mi-am cheltuit copilăria pe cu totul altfel de pretenții, pe ceea ce nu aveam și nu pe bucuria de a purta mândru, ca un steag, blugii  Levi’s.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *