La începutul anilor nouăzeci, o vizitam des pe Mariana Bărbuceanu, fostă colegă de liceu… Ca studentă, obținuse o bursă de studii în Franța. Revenise cu o mulțime de cărți. La ea, am văzut o carte, apărută în limba franceză, în condiții grafice deosebite, semnată de Emil Cioran. Mariana locuia la casă, într-o zonă în care se ridicaseră numai blocuri. Odată, am fost cu finul Fan, care i-a reparat ceva, un televizor, cred. Astăzi, îmi dau seama ce ochi mari trebuie să fi făcut finul, care asista la discuția mea pasionată cu Mariana, despre literatură. Atunci, am vorbit despre Boris Pasternak; pe mine mă inspira orice tip de lirică. Astăzi, citesc rar poezie, pentru că, dacă o fac, îmi spun că eu pot scrie mai bine, pornind de la ideile deprinse de la text. Acesta este motivul pentru care prof. Pârvulescu a afirmat despre mine că sunt „cel mai bun poet livresc” și m-a „prins”, pentru că nu creez, decât dacă anterior sau concomitent citesc. De câțiva ani, m-am axat pe alte genuri, precum istoria și critica literară, gen despre care Eugen Simion a declarat că nu este altceva decât „proză de idei” (și pe bună dreptate).

---

Pe masă, am zărit un volum, pe care l-am răsfoit. Versurile mi-au dat impresia că pot inventa pe seama lor. Mi-am dorit să-l am. Mariana s-a oferit să mi-l împrumute, dar, de câte ori accept această variantă, dintr-un motiv sau altul, nu-mi iese planul. Și i-am propus să-l cumpăr, însă nu a fost de acord. Am depășit impasul, datorită unei idei care mi-a venit pe loc, anume să facem schimb de cărți: eu să-i dau nu știu ce titlu, iar ea, Poeme de Pasternak. Am bătut palma.

Aveam obiceiul de a scrie pe foile de la final ale cărților din mână. Mi-au rămas notate câteva pasteluri.

Prin 1998, am făcut rost de romanul Doctor Jivago, opera de căpătâi a scriitorului, pentru care a și primit premiul Nobel. În lectură, nu am reușit să-l despart pe autor de protagonist, fapt care mi-a întărit ideea, pe care o formulez des, că, înainte de a fi un mare scriitor, trebuie să fii om adevărat, izbit ca nava de valurile vieții.

Filmul, în care au jucat magistral Omar Sharif și Geraldine Chaplin, este egalul romanului, ca valoare artistică.

Mi se pare incredibil, indiferent de context, cum Boris Pasternak a putut refuza premiul! În istorie, episodul rămâne ambiguu și dezolant. Singura explicație la care am ajuns ar fi că autorul nu a avut încredere în manuscris, intenționând, precum Franz Kafka, să-l distrugă.

Mama Ioana, bunica paternă, a avut două surori, pe tușa Gheorghița și pe tușca Rina.

Tușa Gheorghița venea des pe la noi, totdeauna îmbrăcată în negru, cu basma pe cap. Îi muriseră ambii copii, o fată, Maria, la douăzeci și doi de ani, și un băiețel (nouă ani). Cu toate acestea, o vedeai numai zâmbind și vorbindu-ne dulce, de dragul nostru (și, probabil, de oful copiilor ei); voia să trăiască mult timp, ca să-i „comânde” (să le dea de pomană). Gândul i s-a împlinit. S-a tras dintr-o familie bogată, având și o salbă de galbeni, salbă pe care a ascuns-o de teama comuniștilor și nu a mai găsit-o. Sub ochiul noilor autorități, se afla oricum, pentru că unchiul Ioniță, soțul ei, a fost legionar. Bunicul îmi spunea că îl văzuse defilând în cămașă verde. Trecutul politic a fost unul dintre motivele pentru care nu și-au putut salva fata; altul – că erau considerați „chiaburi”. La spital, pe aceste două motive, au refuzat s-o interneze: Maria , cochetă și frumoasă, a murit cu zile. Fotografia ei figura pe chenarul de lemn din camera bunicilor. Tușa Gheorghița apela frecvent la tata, pentru a-i reînnoi poza la oraș, într-un laborator de specialitate.

Într-una din clasele primare, am fost la scăldat, mai mult din curiozitate, pentru a vedea și proba masca de scafandru a unui coleg, Marin. Mi se părea imposibil să posede o asemenea piesă. Am fost la el acasă. A scos un stop de camion, o triplă roșie: „Aceasta-i masca!”. Pentru a-mi demonstra că ne ajută să respirăm sub apă, ne-am dus în Banița, o coastă imensă, pe unde a trecut însuși împăratul Traian cu armata. Acolo, într-un gâldan cu apă nămoloasă, ne-am scufundat. Apa a năvălit instantaneu sub mască, dar nu l-am mai contrazis, cine știe ce idee de a-și fi susținut inepția i-ar mai fi venit. Ceasurile zburaseră. Numai carcase goale de orologii „vedeam” dinaintea mea. Ce-i spun mamei? De ce nu am ajuns la timp acasă?

Am vizitat-o pe tușa Gheorghița…

A tăiat un pui, l-a fript și mi-a făcut și gogoși. Ziua era călduroasă. Mi-a pus masa într-un fel de ogeac. Bucuria ei de a mă fi revăzut a șters definitiv grija din sufletul meu. Acasă, am ajuns pe la ora cinci după-amiază. Furia mamei s-a stins, imediat ce a auzit că am fost la tușa, de unde am luat și un cățel, pe Lăbuș, care, deși mic, era greu de stăpânit. Îl legasem cu sfoară și trăgeam de el, pe drum, fiindcă nu se lăsa dus în ruptul capului. Îl mai luam și în brațe, dar oboseam; cum îl puneam jos, tot în spate se uita și dădea s-o ia într-acolo.

---

În urmă, s-a elucidat și misterul salbei. Mătușa Marioara spunea că a văzut (fiind copilă la acea dată) când tușa Gheorghița a ascuns salba, la rădăcina unui prun, că ne arată nouă locul, dacă intenționăm s-o luăm, fiindcă ea, Marioara, nu este interesată, că aurul poartă energii nefaste etc.

– S-o creadă ea că mai e salba acolo! ne-a lămurit mama Ioana, adăugând: Din 1985, soră-mea i-a oferit salba Mirelei (o nepoată din partea tușcăi Rina), care a „cheltuit”-o la Timișoara.