29 ianuarie, 2021: Boris Pasternak

La începutul anilor nouăzeci, o vizitam des pe Mariana Bărbuceanu, fostă colegă de liceu… Ca studentă, obținuse o bursă de studii în Franța. Revenise cu o mulțime de cărți. La ea, am văzut o carte, apărută în limba franceză, în condiții grafice deosebite, semnată de Emil Cioran. Mariana locuia la casă, într-o zonă în care se ridicaseră numai blocuri. Odată, am fost cu finul Fan, care i-a reparat ceva, un televizor, cred. Astăzi, îmi dau seama ce ochi mari trebuie să fi făcut finul, care asista la discuția mea pasionată cu Mariana, despre literatură. Atunci, am vorbit despre Boris Pasternak; pe mine mă inspira orice tip de lirică. Astăzi, citesc rar poezie, pentru că, dacă o fac, îmi spun că eu pot scrie mai bine, pornind de la ideile deprinse de la text. Acesta este motivul pentru care prof. Pârvulescu a afirmat despre mine că sunt „cel mai bun poet livresc” și m-a „prins”, pentru că nu creez, decât dacă anterior sau concomitent citesc. De câțiva ani, m-am axat pe alte genuri, precum istoria și critica literară, gen despre care Eugen Simion a declarat că nu este altceva decât „proză de idei” (și pe bună dreptate).


Pe masă, am zărit un volum, pe care l-am răsfoit. Versurile mi-au dat impresia că pot inventa pe seama lor. Mi-am dorit să-l am. Mariana s-a oferit să mi-l împrumute, dar, de câte ori accept această variantă, dintr-un motiv sau altul, nu-mi iese planul. Și i-am propus să-l cumpăr, însă nu a fost de acord. Am depășit impasul, datorită unei idei care mi-a venit pe loc, anume să facem schimb de cărți: eu să-i dau nu știu ce titlu, iar ea, Poeme de Pasternak. Am bătut palma.

Aveam obiceiul de a scrie pe foile de la final ale cărților din mână. Mi-au rămas notate câteva pasteluri.

Prin 1998, am făcut rost de romanul Doctor Jivago, opera de căpătâi a scriitorului, pentru care a și primit premiul Nobel. În lectură, nu am reușit să-l despart pe autor de protagonist, fapt care mi-a întărit ideea, pe care o formulez des, că, înainte de a fi un mare scriitor, trebuie să fii om adevărat, izbit ca nava de valurile vieții.

Filmul, în care au jucat magistral Omar Sharif și Geraldine Chaplin, este egalul romanului, ca valoare artistică.

Mi se pare incredibil, indiferent de context, cum Boris Pasternak a putut refuza premiul! În istorie, episodul rămâne ambiguu și dezolant. Singura explicație la care am ajuns ar fi că autorul nu a avut încredere în manuscris, intenționând, precum Franz Kafka, să-l distrugă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *