Primele au fost de jucărie – o suită – pe care le cumpăram de la Festival (Sărbătoarea teiului); aveau carcasă colorată și curea fragilă, interesantă, cu modele de romb.
Doru al lui nea Costel a venit în vizită la noi, prin 1983. La mână, purta un ceas mare, argintiu, electronic, dotat cu luminiță, alarmă și, mai ales, calculator: butoanele albe, de cauciuc scoteau un sunet, un chițăit, la întrebuințare. Tata i-a cerut să-mi cumpere și mie unul…
La începutul liceului, îmi etalam opțiunea occidentală, purtând ceas electronic, la modă. Tata m-a făcut atent, ca nu cumva să mi-l fure sau să mi-l smulgă de la mână cineva – erau obiecte cu preț piperat, pe care le puteai găsi numai în piața sârbilor, la Severin. Îmi era și mie teamă, ferindu-mă de elevii mai mari, dar, într-o zi, la ieșirea din școală, chiar aceștia, față de care manifestam prudență, mă așteptau: să mă coopteze pentru un meci de fotbal, pe bani, cu o echipă de la seral sau de la alt liceu. Planificaseră un meci în ziua aceea și aveau nevoie de mine. Jucam la juniorii Craiovei și mi se cam dusese vestea că știam fotbal. I-am explicat băiatului, care-mi vorbea, că am un ceas extrem de sensibil la transpirație și lovituri. „Ți-l țin eu!” – m-a asigurat, spre marea mea disperare. Dar a fost fair play. Mi-a restituit ceasul în perfectă stare de funcționare, apreciindu-mi și evoluția din teren.
În 1988, apăruseră mărcile românești, precum Orex: cadranul rotund era clasic, iar mecanismul, pe quartz, suportat de baterie. Cureaua metalică, de culoare aurie, avea o rotiță, de la care fixam data zilei. L-am purtat pe toată durata serviciului militar. După nouăzeci, se defectase. Ceasornicarul mi-a cerut cinci mii de lei, dublu față de prețul cu care-l cumpărasem. Nu l-am mai reparat și l-am făcut cadou.
Din primul salariu de profesor, am achizționat un Poljot mecanic, cu șaisprezece rubine. Mai era unul cu sonerie. Am stat în cumpănă, dar, pentru că al doilea era mai scump, am rămas la primul. Mulți ani, m-am tot întrebat cum s-ar fi auzit acea sonerie; ulterior, marca nu se mai găsea. Am regretat ezitarea și calculul aiurea pe care l-am făcut, întrucât banii, oricum, se duc.
Am dat examen de titularizare și m-am retras la țară, să mă relaxez. Poljot trebuia întors o dată la douăzeci și patru de ore. Cum obișnuiesc și astăzi, acasă nu le port – le dau jos de la mână și le pun pe masă. După două zile, m-am uitat, din întâmplare, la ceas și am văzut că nu s-a oprit:
„Tată, mă duc la Craiova. S-au afișat rezultatele”.
„Te-a anunțat cineva?”.
„Nu” – i-am replicat, dar ceasul „merge” și nu ar fi trebuit.
Nu putea nimeni să mă anunțe. Nu aveam telefon fix. Nu apăruseră cele mobile.
Am sărit în mașină, însoțit de tata. Rezultatele, într-adevăr, erau afișate… Am avut parte de una dintre cele mai frumoase zile din viața mea, zi semnalată de ceas.
Am mai multe ceasuri de calitate, precum Pierre Lannier: subacvatic, nu-l dădeam jos de la mână în apa mării sau în bazinele termale.
Totuși, într-o vară, bălăcindu-mă într-o piscină interioară, am simțit, în stânga, lângă șold, o bolboroseală. Când m-am uitat, capacul și garnitura ceasului pluteau. A fost un semn, mi-am dat seama imediat: fusesem propus pentru o funcție, care nu mi s-a mai dat (ce pierdere!).
Orele au o energie care, deseori, acționează mecanismele care le indică.