Florea ciungul îl vizita des pe bătrânul, străbunicul meu. Într-o zi, stăteau amândoi pe pat, vorbind de ale lor. Eu mă învârteam pe acolo, manevrând vreo jucărie, dar atent la ei, care, în fond, reprezentau o lume a secolului trecut. Nu aveam mai mult de trei ani, de aceea, mama nu-mi crede amintirea, deși recunoaște tipicul tatonării dintre aceștia doi.

Din senin, Florea s-a prefăcut, râzând, că îl lovește pe bătrânul în cap, tocmai cu mâna ciungă (retezată ceva mai sus de încheietură, de o schijă, în timp ce lupta pe front). Râdea și bătrânul, însă eu eram pradă nedumeririi.

Probabil, m-au văzut pe mine încurcat și s-au potolit. Mă oprisem din joc, pentru hârjoana lor, pe care nu o înțelegeam. Eram gata să-l pârăsc pe Florea mamei sau oricui din familie, aflat pe acolo, în curte, unde am și zbughit-o. De fapt, în pagina aceasta, am zbughit-o, cu amintirea unui moment in care doi bătrâni se întreceau, precum în basm, Greuceanu cu Faurul-pământului.