17 februarie, 2021: Desnățuiul

Era vară…

Desnățuiul, scăzut în albie, părea, mai degrabă, un fir de răcoare, decât de învolburare. Împreună cu niște tovarăși de joacă, de prin altă mahala, care nu mai știu cine erau, am mers prin apă, fără vreun scop, dar m-am simțit ca un explorator de teapa lui Cristofor Columb (chiar mai abitir, căci eu nu aveam nici vas, nici marinari în subordine, să întindă pânzele visării). Eram apăsat de vină, pentru că nu-i spusesem mamei ce am de gând și presupuneam că nici nu m-ar fi lăsat…

Peștișorii iuți, imposibil de prins cu mâna, mă atrăgeau atât de mult, încât devenisem momeala voioșiei lor: stăteau nemișcați, eu credeam că îi pot captura lejer, întinzând mâna spre oglinda apei – cum o atingeam, ei se învârteau în cerc, scăpându-mi printre degete. Nu-mi doream decât să-i ating ori să-i am în palmă, pentru câteva momente, să fiu parte a lumii lor, să ne jucăm. Bulbii ochilor le erau imenși, cât un geam – în care mă reflectam cu mina mea extaziată. Pânda îmi era afectată: ceilalți băietani, care mai de care mai isteț și iscusit „pescar”, dădeau năvală înspre locul în care mă opream și mă uitam în apă. Îmi cercetam și fața de puști, ca Narcis.

Îl înțelegeam pe Ulysse: ce-ar fi fost să am în față niște copii de sirene, și nu pești? Cât mi-ar fi luat să le vorbesc ori să-i ascult pe îndelete, însă nu era loc pentru ei, nici spinarea toată nu le-ar fi încăput în apă, s-ar fi frecat numai de pietre. O, sărmanii!

Exclamația este la locul ei, întrucât un ciob de sticlă verde mi-a intrat în sanda și m-a ciupit de talpă. Mă descalț și îl scot. Ce oameni nesocotiți! Protagoniștii lui Urmuz, tată și fiu, s-au gâlcevit pentru o pâlnie, ori, aici, zăceau atâtea, îngropate, pe jumătate, în mâl.

Cineva din grup strigă să ne spălăm cu săpunițe. Din mal, răsărise un mănunchi de flori albe; le-am smuls și le-am frecat în palme. Spuma era frumos mirositoare și pură.


În pauze, mă mai duceam, pentru liniște, în spatele școlii, acolo unde Desnățuiul era mai umflat. Străbăteam cu ochii trestiile; atinse ca de săgeți, păsările zvâcneau din cuibare, în stoluri, luând, pe aripi, supărările mele mici și depozitându-le în depărtare, în alt sat; le recuperam, de îndată ce se auzea clopoțelul de intrare la clasă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *