24 februarie, 2021: Înghețata

Fina Rina, ghicitoarea din sat, avea o nepoată care venea la festival cu o tonetă de înghețată. După încheierea festivalului, am aflat că fina Rina mai are înghețată, rămasă de la negustoreasă.

Am intrat în curtea ei, cu oarece teamă, fiindcă niciodată nu-i deschisesem poarta și lumea vorbea că fina manipulează duhuri (draci), că duce, noaptea, lupte grele cu ele, lupte ale căror zdupăituri se auzeau până în zori. Am fost primit cu surâs blând: „Hai, nașule, intră!”. I-am cerut înghețată. Mi-a indicat o căldare neagră, prinsă cu toarta de prun. Mi-a înmânat și un pahar. În loc de înghețată, am dat peste un lichid roz, parfumat: „S-a topit, nașule!” – mi-a confirmat. Am turnat compoziția în pahar și am băut, cu multă atenție la gust; era mai mult lapte, care devenise acrișor. Până atunci, apreciam înghețata drept un produs misterios, pregătit numai de cofetari, iar, acum, minunea (despre care am considerat că este înghețata) îmi apărea în stadiul inițial, de amestec între ingrediente de care aveam parte, în fiecare zi: lapte, zahăr etc. Începeam să fiu mai preocupat de sculele de fierar ale lui Costumaș, soțul finei, un bărbat tuciuriu ca fundul oalei: ciocanul imens zăcea prin ogradă, precum și nicovala, asemănătoare spinării unui cal.

Nu pe de-a întregul dezamăgit, m-am întors la mama și i-am debitat, volubil ca de obicei, despre experiența mea culinară. „Rețetă de înghețată am și eu, dar nu o pot prepara, fiindcă nu avem frigider” – mi-a stopat mama entuziasmul. Când mulgea capra, laptele țâșnind din țâță învia amintirea acelei zile de vară, în care mi-am astâmpărat pofta de înghețată și înclinarea de a mă fi lăudat copiilor de vârsta mea, că, față de ei, am avut parte de un desert suplimentar.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *