4 martie, 2021: Cutremurul din 77

Aveam șase ani, atunci.

Era seară, deschisesem televizorul. Începuse o emisiune de muzică ușoară. Mă uitam la părul lung al interpretei, precum și la ținuta ei de gală… După o vreme, imaginea televizorului s-a albit. Mama a venit, într-o fugă, m-a luat în brațe și m-a dus în curte: „E cutremur!” mi-a spus. Soră-mea era deja afară, nedumerită și ea.

În poiană, se adunaseră și alți „megieși” de-ai noștri, însă Mamut cel bătrân lipsea; cu uimire, am aflat despre el că s-a culcat la loc.

„Oare va mai fi cutremur?” – era laitmotivul discuțiilor.

Tata (care lucra la oraș) a sunat la poștaș și ne-a transmis că este bine.

În zilele care au urmat, se vorbea despre diversele personalități ale lumii artistice, care au pierit la cutremur. Cu această ocazie, am auzit despre Doina Badea, Toma Caragiu – cred că ei au fost cei mai plânși de lumea din sat. De câte ori îl revedea pe Toma Caragiu la televizor, bunicul ofta: „A putrezit de tânăr, săracul!”.

La Craiova, unde urmele cataclismului erau vizibile, multă vreme, un bloc din centru a stat sprijinit de un par, adus de echipa de specialiști, până la a fi fost renovat.

Din cauza vârstei prea mici, nu știam că pământul se poate clătina. Momentul în sine cu o asemenea poză s-a inserat în memoria mea, dar discuțiile ulterioare despre tragediile din țară, erau emoționante.


În august, 1986, grație unui premiu literar, mă aflam într-o tabără, organizată în orașul Victoria. Era în jur de ora 19. Ne-am strâns la un cenaclu literar, într-unul din dormitoarele căminului de liceu. Vorbea Mircea Cărtărescu. Stăteam pe pat, alături de Elvis, un băiat din Buzău. Patul a început să se miște. Am surâs, fiind convins că Elvis, în glumă, sare în pat, dar, uitându-mă atent la el, am observat că „visa”, probabil la un viitor de mare literat. Becul, prins în fir, se zbătea. Cineva a strigat: „Cutremur!”. Deși panicați, am părăsit, în liniște, încăperea. Câțiva dintre tineri comentau: „L-ați văzut pe Cărtărescu? A îngălbenit de spaimă, fiindcă el, din locul din care vorbea, ar fi fost cel mai defavorizat, cel mai depărtat de ușă”.

A doua zi, am sunat acasă. Toți erau teferi.


În vara anului 1990, ziua, în armată… Mă întinsesem pe unul dintre paturile din spate, pat care a început să se zgâlțâie. Elvis nu mai era în apropiere, să fi crezut că-l mișcă el. Mi-am dat seama imediat că este cutremur. M-am îndreptat, cu pași repezi, către ușă:

„Ce ai, de te grăbești așa?” – mă întrebau toți cei de față. Nu le-am răspuns nimic. însă, din ușă, i-am anunțat: „Este cutremur!”.


În măreția ei, planeta își rezolvă singură „problemele”: se zguduie o dată și se regenerează, indiferent dacă în spinarea ei mai urcă ori nu omul din pom sau din birouri. Cutremurul este una dintre acele forțe căreia nu ai ce-i face și care te determină să cugeți mai mult la legătura ta cu Dumnezeu, căruia i te poți înfățișa oricând și ce-i spui, când nu ai apucat să îndrepți ceva în viață ori să rămâi constant în opțiunile cele mai bune? Că ai fost egoist, că ai înfulecat de zor ceea ce ai poftit, că nu ai luptat cu firea ta, pentru că nu ai avut sprijin dumnezeiesc, dar nu tot prin credință și rugă, deschizând Biblia, acesta se obține?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *