3 martie, 2021: Bătaia

Costel era imens, pentru vârsta lui. Numai văzându-l, ți se făcea frică, însă nu și mie. Era și colegul meu de bancă, una era la ore și alta, în pauze, când își dădea în petic. Își spunea „Tarzan”. Gura îi mirosea a ouă clocite. Vorbea mult, apropiindu-și capul de mine, să nu-l audă învățătoarea. Mă forțam să-l și ascult, dar și să-mi țin respirația, pentru a evita să inhalez mirosul expirației lui. Îmi cumpărasem un stilou autohton, cu peniță groasă. Într-o pauză, mi-a îndoit penița. Acasă, mama a observat deformația. I-am mărturisit, fiindcă nu am avut încotro, ce s-a întâmplat. A doua zi, a venit la școală și i-a expus doamnei ce problemă am întâmpinat. În timp ce o asculta, doamna Aurelia Puicea (numele învățătoarei) a luat stiloul, a fixat penița pe marginea catedrei și a îndreptat-o cu o nuia, întrebându-mi colegul, în mod ironic: „Și te crezi Tarzan?”.

După acest episod, am ieșit în pauză. Îmi mestecam liniștit, în curtea școlii, sandviciul cu unt îndulcit cu zahăr (așa-mi plăcea mie). Plin de ură, Costel a venit pe la spatele meu și m-a lovit. M-am înfuriat și l-am împins. Cum, necum l-am pus jos. Reușisem să-i prind brațele sub genunchi și am început să-i car la pumni pe unde nimeream, pentru a-i reprima curajul ripostei, când va scăpa de sub mine. Nimeni nu l-ar mai fi scos, atunci, din mâinile mele, dar mi-a tras fesul pe ochi și a tulit-o.

După ore, mă aștepta, mai încolo de școală, pe șosea, însoțit de unii băieți mai mari, vecini cu el de mahala. El nu mi-a spus nimic, dar ceilalți m-au amenințat, să nu-l mai bat pe viitor, că nu știu ce și pe dincolo. Am tăcut și, din privire, măsuram lașitatea colegului, direct proporțională cu imensa-i constituție fizică (era gras și înalt). Niciodată nu m-am gândit să apelez la cineva, pentru a mă ajuta în „războaiele” mele, dar el, da.

În prezent, cioban de meserie, suferă de diabet și, am înțeles, că este jumătate din ce a fost. Nu l-am mai revăzut, din clasa a cincea. Nu-i port pică, pentru că nu am cui; deși ar trebui s-o iau de la capăt cu el, aș vrea, pe undeva, să mai revin, temporar, în vremea aceea și să mă revăd pe mine, solitar și îndrăzneț, în magma inadvertențelor.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *