5 martie, 2021: Accidentarea

În curtea școlii, clasele mici…

Jucam fotbal, fie atacant, fie portar. Când oboseam, treceam în poartă, agreând să intuiesc direcția șutului și să mă arunc după minge, precum Lung sau Boldici.

Am pus mingea jos, pentru a o degaja. Mi-am luat avânt și am șutat cât am putut de tare, însă în gol, deasupra mingii. Durerea de la încheietura piciorului drept m-a doborât fulgerător, fără a mai avea resurse fizice să mă ridic. Am fost dus pe brațe în clasă, de către colegi. Mai greu a fost pe treptele scării, fiindcă nu se pricepeau să mă urce. Toți, dintre cei care se nimeriseră pe acolo, în năvală să intre la ore, s-au oprit în loc și se uitau la mine cu multă compasiune. Îmi era și rușine, dar nu aveam ce face.

Nici până a venit ora să plec, durerea nu mi-a dispărut. Doi colegi, Mitică și un băiat blond, căruia nu-i mai știu numele, m-au cărat, unindu-și mâinile sub șezutul meu, configurând ceea ce noi numeam „un scaun”. M-au purtat până la casa celui blond, casă din apropierea școlii. Acolo, m-am întins pe pat. Anunțată de Mitică, mama a venit, într-un suflet, și m-a doftoricit, provizoriu, după care am mers la dispensar, în căruța cuiva. Drept tratament, am primit o cremă, pe care o aplicam asupra ligamentului întins.

Fără duh, atunci am rămas, pentru prima dată. Casa în care mi s-a acordat primul ajutor era atât de veche și de mică, încât nu-mi imaginasem, vreodată, că este locuibilă, dar omenia de care am avut parte – mama băiatului, o femeie simplă, cu broboadă pe cap și fustă neagră, de țărancă, îmi vorbea calm și încurajator – a lăsat o urmă de căldură în sufletul meu. De câte ori trec prin dreptul acestei curți, arunc o privire, în trecut; este privirea, plină de recunoștință față de niște oameni buni, a copilului, adăpostit, cândva, de către aceștia.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *