12 martie, 2021: Cravata de pionier

Aveam mari emoții, întrucât doamna învățătoare ne-a avertizat: „Cine nu merită, nu primește cravată, nu-l fac pionier!”. Mă uitam cu jind la elevii mai mari, care purtau entuziaști cravata, prinsă în inel transparent, de plastic.

A venit și ziua proclamării… Trecusem testul, eram bun de a fi pionier. Ceremonia s-a ținut în clasă. Atât de emoționat eram, încât nu-i puteam mărturisi doamnei de ce nu mă pot da mai în spate, în conformitate cu pretențiile ei, după cum ne grupase: unul dintre șireturi mi se desfăcuse și zăcea, fără suflare, sub talpa colegului din fața mea. Învățătoarea voia să mă alinieze, punând mâna pe mine, iar eu nu mă mișcam. L-am îmboldit ușor pe coleg, dar el nu și-a dat seama. Prin urmare, tot prins în loc am rămas. Ce piatră de pe suflet mi s-a luat, când, totuși, am reușit să-mi eliberez șiretul de sub tirania tălpii colegului! Nici iobagii nu au trăit un asemenea sentiment de liberare, ca mine.

Acasă, am pus cravata roșie pe perete, deasupra patului. Dimineața, mă trezeam cu ochii pe cravată, ca pe icoană, fapt care-mi da un imbold de a mă fi dus mai repede la școală – eu, care, până atunci, plecam la limită, după ce, lent, îmi beam ceaiul de tei, îndulcit cu multe cuburi de zahăr.

Mândria conferită de statutul de pionier s-a estompat în timp, când și celor mai „slăbuți” la carte din clasă li s-a acordat peticul roșu, triunghiular, mărginit de culorile de pe steag.

Când nimeream, sub diverse pretexte, în biroul UTC, trăgeam cu ochiul la trompeta plasată în colț, pe toartă, precum și la toba de alarmă, agățată în cui. O singură dată, am prins ocazia și le-am probat. Am fost dezamăgit: în primul rând, trompeta scotea un sunet aproape pițigăiat, unde nu știam eu să suflu, apoi toba era cam deșănțată, cu pielea lăsată, ca fața unui moș.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *