13 martie, 2021: Revista „Cutezătorii”

Eram abonat la revista „Cutezătorii”, datorită benzilor desenate, care ilustrau episoade epice ale războiului dintre daci și romani, o alternativă la filmele de acțiune de la tv. În plus, erau surprinse diverse activități ale unor cluburi de radio, dar și schițe ale realizării unui aparat de transmisie etc., schițe pe care, oricât de mult am încercat, niciodată nu am reușit să le îndeplinesc.

Odată, în revistă, s-a prezentat un suport de pahare. Pe pagină, apărea imaginea unui iepuraș colorat, care, decupată, trebuia lipită pe un carton; după îndoirea cartonului, cam în dreptul burții iepurașului cel viteaz, reieșea un cerc gol, în care am fixat un pahar: acolo, îmi țineam periuța de dinți. Spre nedumerirea tatei, care nu agrea aplicația, am agățat suportul în cameră, pe perete, unde, cândva, stăruise, de strajă faptelor mele, cravata de pionier (o dădusem pe un iepuraș!).

La un moment dat, revista a fost suspendată, fapt care m-a dezamăgit, întrucât pierdusem legătura ficțională cu strămoșii mei. Despre Zalmoxis și despre exuberanța tinerilor antici, de a se fi aruncat în sulițe, având ca motiv parvenirea, cât mai repede, pe tărâmurile zeului lor, pe care susțineau că l-au și văzut în apropiere, atunci am aflat. Stăteam în soare, meditând la curajul propriu, dacă l-aș avea, într-o asemenea circumstanță, dacă aș fi, sub raportul îndrăznelii, superior sau inferior ascendenților, dar, evident, regăseam, în mediul meu, atâtea mijloace și obiecte de a mă bucura de viața irepetabilă. Totuși, părinții mi-au spus că, în Maramureș, există obiceiul ca, la mort, lumea să nu se întristeze, ci, dimpotrivă, să se înveselească. Justificarea unei asemenea atitudini, de celebrare a evenimentului tragic, am găsit-o, cumva, ulterior, când orizontul meu cultural s-a extins: în Maramureș, s-au refugiat, din fața invaziei romane, așa-zișii „daci liberi”, perpetuând obiceiuri și tradiții vechi, de neconceput în prezent.

În memorie, mi-au rămas filele de calitate ale revistei, titlul („Cutezătorii”) care îmi părea ca o pâlpâire (nu știu de ce), precum și culorile vii, de curcubeu, ale benzilor desenate. Din când în când, erau strecurate glume, în genul: „Arde gazul de pomană” și vedeai, creionat în alb negru, în genul caricatural, un bărbat visând la birou, cu lampa aprinsă, probabil degeaba, în timp ce el, protagonistul, ar fi trebuit să duduie de activitate, ca motorul. Am citit, într-o seară, la taină, din revistă, având convingerea că voi fi și ascultat de cercul babelor, similar cu acela din desen, anume gol pe dinăuntru la astfel de „poante”, din cele pe care le surprindeam și eu.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *