11 martie, 2021: La cinematograf…

Pe baza unui abonament, în fiecare sâmbătă, de la ora 14,00, eram în sala de cinematograf. Doi câte doi, sub controlul doamnei învățătoare, extrem de riguroasă cu disciplina, ne îndreptam către fosta casă a boierului, transformată în Cămin cultural. Acolo, în sala semiobscură, ne căutam locurile, în tăcere. Podeaua mirosea a motorină. Ștefan, un domn în vârstă, cu părul alb, era responsabil cu aparatul de proiecție și cu atâtea role de metal, care zăngăneau. Îl consideram atât de norocos, datorită posibilității de a viziona, oricând își va fi dorit, filme diverse.

Când începea filmul, trecea, pe deasupra mea, șirul de lumină și de culori, emis de aparatul de proiecție, printr-o ferăstruică, din fundul sălii. Personajele păreau a merge, întâi, prin aer, pentru ca, într-un final de periplu, să se așeze, în jocul presupus de rol, pe ecranul alb, de pânză. Vocea lor răsuna puternic din boxe, asigurând iluzia că sunt chiar lângă noi.

Etapa aceasta mi-a îmbogățit sufletul. Am vizionat creațiile lui Walt Disney, precum și filmele istorice românești. Filmul Dacii, în ciuda mesajului cu tentă (apăra cauza băștinașilor), nu a reușit să șteargă din inima mea admirația față de mărețul imperiu roman; impresia primordială era aceea a pierderii țării, din cauza trădării, tot a unui dac.

Nu înțelegeam cum Mihai Viteazul, din fastuozitatea câștigată în bătălii și etalată la intrarea în Alba-Iulia, a ajuns să bântuie prin orașul Praga, de vorbă cu te miri cine, mai ales din sfera hanurilor, el, marele voievod. Sau Vlad Țepeș, cu viclenia proverbială, să nu fi reușit să anticipeze și să anuleze planul boierilor trădători. Astfel de întrebări m-au urmărit ani de zile și au devenit piatra de temelie a pasiunii mele pentru istorie.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *