Cu Ioan Anastasia, într-o toamnă…

Început de toamnă, poate anul 2005.

Ioan Anastasia, unul dintre cei mai dăruiți inspectori de la Arhivele Naționale, mă roagă să facem un drum până la Turburea, în satul lui. Trebuia să-și vadă mama.

Robust, cu ochii albaștri, păr des, pieptănat cu freză pe dreapta, dornic să-și exprime emoțiile în lirică, Ioan Anastasia a fost un personaj complex, sincer și capabil să-și recunoască tarele, atunci când era cazul. Despre umflătura de la ceafă mărturisea: de la arma pe care o căram în spate, în armată.

În mașina mea, Matiz albastru indigou, Ioan începe să-mi fie ghid.

Pe un drum șerpuit, înainte de Filiași: „Locul se numea Valea Rea. Și în stânga și în dreapta, erau numai păduri. Veneau negustorii din Transilvania și hoții de codru le țineau calea aici, lăsându-i în pielea goală. Negustorii au luat măsuri: sub coviltirul căruțelor, stăteau înarmați. Hoții dădeau năvală și se trezeau ei înșiși cu pistoalele negustorilor în piept. Pistoale contra pistoale. Se neutralizau reciproc”.

Trecem prin Țânțăreni: „În stânga, acolo, și-a făcut tabăra Tudor Vladimirescu”. Mă uit și observ un platou întins, în mijlocul căruia tronează un monument comemorativ.

Într-o curbă: „Aceasta este casa lui Petrache Poenaru, cel care a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu și inventatorul stiloului. Niciodată nu a vorbit despre Tudor, oricât de mult i s-a cerut”. O casă impunătoare, vopsită în albastru, cu ferestre mici. Gândul meu încearcă s-o configureze pe dinăuntru, la modul fictiv.

În dreapta, observăm o colină: „Este un depozit secret”.

Peste calea ferată. „În stație, aici, a coborât Eminescu din tren, când a stat, vreme de o lună, la boierul Florescu și a tradus din documentele Hurmuzachi. Am citit niște mărturii ale celor care l-au cunoscut. Spuneau că stătea în foișor, iar seara, se plimba cu lăutarii după el, pe malul lacului, plătindu-i din banii pe care-i primise pentru munca de traducere (în monede de aur). Pe drumul care se duce încolo, a venit, pe la 1914, băiatul boierului cu mașina, pe timp de noapte. Țăranii, văzând farurile aprinse, au crezut că este un mosntru și au luat-o la fugă”.

Acasă, la Ion, s-au strâns să-l întâlnească mai mulți vecini. Mama lui, o femeie măruntă și în vârstă, muncea și ea prin curte.

La întoarcere, am oprit la Răcari, la o terasă. Am comandat mici: „Vezi ceasul meu? Este englezesc. Ți-l voi oferi ție” – m-a asigurat, plin de recunoștină, pentru gestul pe care-l făcusem, de a-l fi dus cu mașina. „Mai aveam cunoștințe, a continuat, dar nu aveam ce vorbi cu ele. De aceea, am insistat să mă însoțești”. „Ion, nu-mi trebuie ceasul tău. Am telefon”. „Scoți telefonul din buzunar și verifici ora, pe când, altfel, doar întorci mâna și ai și observat cât e ceasul”. Era un argument interesant. Din păcate, Ion avea să moară, în mod neașteptat, iar despre soarta ceasului argintiu, cu brățară metalică, nu mai știu nimic.


Am urcat să-l ajut să ducă bagajul. În apartament, se regăseau soția și soacra lui: „Și ce mai face mamă-ta?” – l-au întâmpinat. Ion își pusese ochelarii și-mi scria câteva rânduri pe o carte, care-i apăruse de curând. Am resimțit tensiunea și am voit să mă retrag. „Stai aici! Unde te duci?” – mi s-a adresat el, extrem de imperativ. Mi-am dat seama că are nevoie de mine în confruntarea casnică și am rămas, deși reacția celor două femei mă descumpănise, precum intenționau să mă atragă de partea lor, prin măscări pe la spatele amicului meu, cum i-ar achita ele mama, dacă ar fi putut.

Soarele acelei zile blânde a dispărut, amicul îmi zace, demult, sub pământ, dar amintirea mai multor scene cu el este vie, ca primăvara de afară.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *