Prin 199…, am mers cu tata, la Topoloveni, să achiziționăm un tractor SH. Ne-am învârtit o zi prin acel parc de tractoare; ne-am hotărât asupra unuia, al cărui preț era de șapte milioane.

Am revenit acasă. Ne-am reluat calculele, iar suma ne-a părut enormă. I-am spus tatei despre Rădulescu, un fost coleg de generală, care trăia numai din împrumuturile din bănci, motivând că banii se vor devaloriza, deși, în conjunctură, faptul era incredibil. Dar Rădulescu a avut dreptate (după fiecare împrumut, se ruga pentru diminuarea monedei naționale). Dacă am fi luat tractorul atunci, într-un an de zile, acea sumă (colosală) nu ar mai fi însemnat nimic, ar fi echivalat, cred, cât un salariu bunicel.

L-am întrebat pe Rădulescu de unde-i parvin asemenea informații: „Am un unchi, funcționar la Banca Națională”. Astăzi, uitându-mă în spate, convingerea mea este că unchiul lui Rădulescu era mai mult decât un simplu funcționar, pentru că tot fostul meu coleg susținea, cu mult înainte, că Nicolae Ceaușescu va cădea…

Cam acestea erau apele în care ne scăldam, ulterior Revoluției. Oamenii cu putere de decizie și-au urmărit scopurile personale, îmbogățindu-se peste măsură. Când ne-am prins noi, de exemplu: să ne împumutăm la două bănci, în paralel, cu banii luați de la una să plătim rata sau dobânda la alta, era deja prea târziu, se introduseseră, în sfârșit, restricții: nu se mai făcea față tăvălugului. O cunoștință achitase un apartament într-un bloc nou, în centru, iar, în câțiva ani, prețul ajunsese atât de neînsemnat, încât dezvoltatorul le-a pretins dublul sumei (la data când plătise, blocul era în construcție). Bineînțeles, au urmat procese de durată… Ani tulburi!

P. S.

Nu l-am convins pe tata să ia tractorul (eu eram student). Omul la care ne gândisem să lucreze pe vehicul, ne aștepta la țară: dacă auzea un huruit de tractor, ieșea din curte să se uite de noi.