Antologia

Prin 199…

Soții (pe atunci) Claudia și Mihai Șoșa aveau drum prin fața blocului meu și mă vizitau deseori.

Citisem, într-un ziar, despre crearea unei Antologii de lirică. Îmi doream cu ardoare să fac parte din carte. Pe tema pretinsă de inițiator, aveam câteva poeme noi, scrise de mână, însă trebuia să le bat la mașină și nu aveam unde.

Claudia și Mihai, voioși precum le era felul, mă invită la ei, în cartierul învecinat, că ei dețin o mașină de scris etc.

La mașina lor de scris, care era un strămoș al calculatorului de astăzi, datorită capacității de memorare a unei suite de cuvinte, prospectată într-un ecran minor, am transcris poemele pe care, ulterior, posibil chiar în acea zi, le-am expediat, într-un plic, la adresa indicată. Ei înșiși erau atât de mulțumiți de ajutorul pe care mi l-au oferit, încât, privindu-i din afară, ai fi avut certitudinea că pentru ei s-au omorât atât de mult și nu pentru altul; erau plini de solicitudine: Claudia urmărea textul din spatele meu, să nu se strecoare vreo greșeală, iar Mihai se întinsese pe burtă, pregătit să declanșeze butonul care ar fi comandat imprimarea versurilor.

Claudia era aproape înăltuță, cu ochii negri și părul drept, exuberantă și atentă la ceea ce vorbește. Mihai, care-și ținea spatele drept (avea grijă a-și îndrepta noada), avea părul castaniu, legat în coadă și dădea impresia că vrea să epateze, dar acela era felul lui de a fi, care nu deranja. În plus, era săritor și priceput (repararea instalațiilor sanitare era hobby-ul lui).

Când mă mai vizitau, se interesau dacă Antologia pădurii a ieșit de sub tipar. Într-o iarnă, au urcat până la mine, la etajul al patrulea, cu patinele în picioare. Claudia era îmbrăcată într-un costum bicolor, roz și alb, de schi. Era îmbujorată în obraji.

„- Alunecă și peste porțiunile fără zăpadă!” – mi-a explicat Mihai despre patine. Întrebasem dacă nu riscă să se împiedice și să cadă, când, în viteză, dau peste pământ.

Dacă mi-ar fi spus cineva, în timp ce îmi pregăteam poemele, că, peste mai bine de douăzeci de ani, voi evoca momentul, mi s-ar fi părut fragment de s.f.: atât de depărtată era ziua de astăzi de cea de atunci, încât nu credeam că voi ajunge la ea, precum mă uit acum în trecut și mi se pare că, în străfundul acela de vreme, eu nu am existat și doar, pentru o secundă, visez că am fost.

P.S.

La câțiva ani distanță, a apărut și Antologia. Cred că era anul 2000. M-a sunat o voce destul de gravă: „Am fost incluși amândoi în aceeași lucrare și treceți pe la mine să vă dau două exemplare!”. Era Ioan Anastasia.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *