Stewardesele plimbă un cărucior cu produse diverse – apă, sucuri, cafea, ciocolată, cornuri etc. – pe coridor, de-a lungul avionului. Ajung și în dreptul meu. Fetița de lângă mine a comandat un sandviș, mama ei, o apă, eu investighez: „Ce-mi recomandați? În ce este mai convenabil să plătesc, în lei sau în euro?”. Încercând să-mi expună marfa, stewardesa răstoarnă un sertar. Îmi iau un croissant: îl desfac și-l apropii de gură. „Poftă bună!” – îmi urează, zâmbind, fetița. Îi mulțumesc, evident. După ce trecem de momentul acesta al „mesei”, îi spun că am fost bucuros, când am văzut-o citind o carte (părea SF – mi-am aruncat ochii, din curiozitate și am zărit o denumire „Hotel Spațial”). O întreb: „Cum te numești?”. „Mădălina, dar mi se spune Mădă. Câți ani aveți?” – îmi întoarce, într-un fel, replica. Astfel, aflu și despre anii ei – zece, după cum și bănuiam.

În timp ce avionul se clatină, Mădălina își găsește ocupație: șterge măsuța rabatabilă. cu un șervețel umed.

„Ai mai zburat?”.

„De patru ori” – îi confirm, însă nu adaug și unul dintre gândurile mele, că niciodată nu am avut un zbor atât de zgomotos și de agitat. Sunt chiar îngrijorat, după cum și ea devine, fiindcă i se adresează mamei, cu un glas atașând plâns. Mă uit la ea să o încurajez, dar îmi face un semn șmecheresc, ducându-și arătătorul la gură, gestul care te angajează într-un complot, de a tăcea asupra intențiilor ghicite: „Mami, mi-e frică!” (eu știu că nu este așa, îi dau nota zece pentru actorie). Mama o apucă de mână: „Mai avem puțin și ajungem!”.

(Va urma)