*Cronică de carte apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 10 / 2021, p. 18

În volumul bilingv (română / franceză), Îngerul orb (ed. Arhipeleag XXI), Liviu Franga își imaginează scene de dragoste, în variante, pe de o parte: efectul unei tandreți, anume că nu mai este nevoie de cuvinte, iar, pe de altă parte, istoria gestului, care necesită interogații, de felul: „a fost mâna ta pe fața mea / fiorul de undă limpede / linie dreaptă terenul miraj / sau aripa lui Dumnezeu, în aer // care spun ceva?” (3. Noapte). Dubitația asupra faptului care ar fi avut, totuși, loc persistă și în ceasurile de evocare, se pare în cuplu, datorită stării de calm, care permite destăinuirea a ceea ce purta, cândva, autorul în suflet, pentru iubita lui, a momentelor primelor întâlniri și mângâieri. Tonul răbufnirii trădează supliciul precedent, determinat de angoasa relației încă nesigure la început, pe care și-o asumă ca poveste a oricărui îndrăgostit de pe planetă, deodată cu poziția lui, de mesager al celor negative, cum însuși Arghezi adera în Morgenstimmung, la planul teluric, presupus inferior celui cosmic („Eu veneam de jos, tu veneai de sus”). Corespondența dintre senzații, principiu simbolist, mereu în vogă, este cheia ilustrării incipitului în dragoste, pe un fond de nostalgie după datele conjuncturale estompate în timp: „vremea era a primei vremi / a visului a crinului a zborului / a sonului a suflului a verbului / era al vremii vânt” (2. țărm de mare). Marea este o dimensiune eternă în apropierea căreia, diferențele de caracter și de simțire dintre cei doi tineri se accentuează: „pentru mine noapte pentru tine zi / calm alb cald complet negru rece / zadar strigăt / pentru mine ziua de întoarcere” (3. mare). Ceea ce îndrăgostiții simt cu adevărat numai niște personaje mitologice, precum ciclopii, pot discerne, dar, totuși, izolarea acestora, a ciclopilor, de lumea solită favorizează adorația altui nume, Heracles, mult mai popular și mai des invocat. Pastelul psihologic intitulat Sicilia confirmă, încă o dată, că timpul cerne și, din lista lungă a personajelor care au impresionat, într-un fel sau altul, numai cei care s-au sacrificat pentru binele omenirii au dobândit un renume bun: „ciclopii tac ghemuiți / pe împrejur de stânci / albine fum / tălăngi // miez / de noapte zbor / o umbră acoperă intrarea / noaptea Heracles Heracles”. În efortul de a se raporta la cineva, pentru a-și face vizibile sentimentele, poetului nu-i mai rămâne decât acest simbol al răzvrătirii și al temerității – Heracles, un semizeu care nu-l reprezintă. De aceea, abandonează modelele mitologice, pentru acelea religioase, însă abnegația delimitării îi va fi atenuată de obiceiul femeii iubite, care, încă, este legată de trecut: „ne pierdem așteptând sărutul / catedralei de îngeri inundați de lumină / glasul tău o ancoră submarină / smulge trecutul” (2. timbru). Orientarea către o religie actuală implică noi simboluri, a căror panoplie stabilește repere spațiale recognoscibile, precum acelea din lirica vioaie aparținând lui G. Coșbuc: „iei oglinda în ea eu sunt / tu te cauți mă vezi în gând” (2. panglică rază); aceste versuri atestă existența armoniei (atât de mult jinduită), care a adus după sine elementele trebuitoare fericirii în cuplu: țeluri identice, empatia și întrajutorarea.

Liviu Franga, apropiat de Șt. O. Iosif ca tip de sensibilitate lirică, dă la iveală un volum modern, scris sub tentația dicteului automat.