*Cronică de carte apărută în revista „Scrisul Românesc, Nr. 10 / 2021

Volumul Poemele umbrei (Ed. Cartea Românească) de Ioan F. Pop este scris sub semnul înțelepciunii, anume că nimic din ceea ce a fost nu mai poate fi schimbat. De la acest punct înainte, autorul recurge la introspecție, pentru a regăsi resursa necesară liberării de sub tirania timpului care trece iremediabil. Una dintre ideile auxiliare efortului de a se recupera ca autoritate de sine stătătoare, de a-și părea sieși ființă caracterizată de liberul arbitru, ar fi că „despre viață am aflat câte ceva de la cei care nu s-au născut” (de acum nu mai putem da înapoi); luat ad litteram, versul poate surprinde, însă, analizând conotațiile, descoperim, de fapt, ce ne inspiră gândul la cei nenăscuți: că nu se tem de timp, că idealurile lor sunt intacte și au o naștere și o viață de parcurs. Altă idee, a posibilei recuperări a bucuriilor din trecutul pe care l-a trăit, nu-i dă pace poetului, care, în ipostaza lui Arghezi (care scria „cu unghia pe tencuială”, pe efemeritatea clipei, stihuri „fără an” etc.), începe el însuși a „scurma cu unghiile până în cețurile ultime”, pentru a se revedea pe sine în stadiul de a se preface în ființă, stadiu pe care-l identifică prin astfel de cuvinte: „acolo unde ochiul se zbate ca un licăr fără contur”. Interesantă este perspectiva embrionară, de care fătul are parte, întrucât tot ceea ce poate observa este la scară minimală, echivalentă dimensiunii pântecului care-l poartă: „numele atârnau de firele ploii, de norii ghemuiți la răscruci”. Cu astfel de reflecții asupra nașterii și cunoașterii, tendințe care asigură temele cărții, își continuă Ioan F. Pop discursul. În lumea telurică, eul discerne, treptat, realitatea care i se relevă, întâi, sub aspecte specifice vârstei puerile; ceea ce-l impresionează sunt zvonurile despre el însuși, precum și despre congeneri: „despre noi se vorbea că, în curând, / vom sosi ca niște prelungiri ale beznei, / vom bate la porți, vom întinde mâinile încleștate spre cer” (ne-am strecurat încet prin crăpăturile dimineții). În primii ani de viață, mai aproape îi par amănuntele comune unui cadru de care nu s-a despărțit de prea mult timp: „ne vom închina până ce altă înserare ne va chema înapoi”. Apoi, precum Lucian Blaga nu a vorbit până la vârsta de patru ani, de teama de a nu rosti incorect cuvintele, tot astfel și protagonistul liric al cărții de față pretinde că, până a dobândi sentimentul stăpânirii limbii materne, „la început am tăcut toate cuvintele pe de rost”, atitudine care l-a supus unei zbateri în sine, de a se descurca singur în viață, încă de la primii pași. În general, prima ființă întâlnită pe lume este mama, însă, pentru poet, glasul profetului Moise devine călăuzitor: „doar un glas răgușit despica apele în două, / să treacă un mic alai de siluete noctambule” (din valuri s-au ridicat chipuri nedeslușite). „Glasul” este o metaforă pentru vocația de a se educa în chip spartan, de a se forma direct în confruntarea cu viața. Ioan F. Pop explorează universuri infime, de nivel aproximativ celular, manieră prin care aspiră să iasă în față, să fie în top, ca o naștere nouă a destinului său literar.