Reforma culturală depinde, în principal, de factorul economic. Marile curente literare, precum Umanismul sau Iluminismul, au pătruns la noi, mai întâi, prin Transilvania, datorită condițiilor social-economice din această parte a țării.

O primă reformă fundamentală a fost determinată de revista „Dacia literară”, al cărei articol de idei, Introducție, semnat de Mihail Kogălniceanu, a pus bazele romantismului românesc. Până la acel moment, cărțile puse în circulație reprezentau traduceri ale romanelor de succes din străinătate, cu predilecție, din Franța. Inițiativa lui Mihail Kogălniceanu, de a stabili sursele de inspirație, în paralel cu ideea că „traducerile omoară în noi duhul național”, a avut ecou imediat. Astfel, C. Negruzzi a publicat prima nuvelă inspirată din istoria națională – și cea mai reușită – , Alexandru Lăpușneanul.

A doua reformă culturală a aparținut Junimii, societate cultural-științifică, înființată de tinerii intelectuali întorși de la studii din străinătate și al cărei mentor a fost Titu Maiorescu. Învățătura, deprinsă la universități de prestigiu, au difuzat-o majorității în prelecțiuni populare și în paginile revistei „Convorbiri literare”; laboratorul revistei a fost asigurat de activitatea de cenaclu, la care s-au angrenat, între alții, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă, Al. Macedonski (adversarul de mai târziu al junimiștilor).

Modernismul, precedat de simbolism (al cărui teoretician a fost Al. Macedonski), a fost promovat de revista „Sburătorul”, condusă de Eugen Lovinescu; în lucrarea Istoria civilizației române moderne, a fixat câteva principii, sine qua non în procesul de sincronizare a literaturii noastre cu literatura europeană: intelectualizarea liricii, precum și recurgerea la introspecție și memoria involuntară, metode inovatoare (pentru atunci) în domeniul prozei.

După anul 1947, regimul comunist a transformat publicațiile în tribună politică și, vreme de aproximativ două decenii, proletcultismul a deznodat legătura cu valorile de ordin estetic ale perioadei interbelice, legătură refăcută odată cu apariția generației șaizeciste, al cărei exponent rămâne Nichita Stănescu.

Cultul personalității, impus de proletcultism, a lăsat urme, vizibile și astăzi la unele publicații care ar trebui să fie un model de propășire culturală, în sensul că angajații (redactorii) se laudă între ei, pe banii statului, fără a ține seama de nimic.

La nivel editorial, precum și la cel revuistic, dezbătut anterior, este nevoie de cititori, care, fie din cauza condiției lor precare financiar, fie din cauza profilului nesatisfăcător al produsului literar, nu mai trec prin librării.

(Va urma)