Reforma culturală postpandemică

Asemenea toiagului lui Moise, pandemia a împărțit apele: de-o parte, au rămas cei cu vocație pentru cultură, căutând să-și umple vremea cu lecturi online sau achiziționând cărți de pe siteuri, de alta, cei mai realiști, care s-au retras într-un ritm anemic de viață, dominați de instinctul de conservare. A fost momentul care a sunat importanța internetului și în domeniul culturii adevărate, fiindcă rețelele au duduit de căutări ale operelor semnificative, nu doar de simple butonări, pentru adăparea cu informații aiurea, din lumea largă. Răgazul impus de autorități, din cauza virulenței Covid-19, a dus la redescoperirea unor scriitori, precum Balzac, posibil neagreat anterior, a cărui operă este viabilă prin nota romantică a descrierii satului de odinioară și a statutului personajelor de a aspira constant la o realitate pe care și-au promis-o și care, într-un fel, le este la îndemână, prin simpla respectare a declarațiilor pe care și le-au făcut, în momente de separare (care părea temporară). Starea acțiunii de suspans, de expectativă a instaurării raiului existențial, identificată în mai multe opere, coincidea contextului mondial, venea ca un răspuns la așteptarea lumii ca pandemia să înceteze și străzile să-și recapete aspectul de vitalitate.

În vara anului trecut, în pandemie, am avut ocazia de a vizita Viena, pe ale cărei artere am hălăduit, într-una dintre seri. În dreptul unei biblioteci, se regăsea o terasă, ai cărei clienți erau atât de tăcuți, încât nu aș fi observat-o, dacă nu-mi aruncam ochii, întâmplător înspre acel loc. La mese, stăteau tineri care citeau. Imaginea mi-a adus în memorie o realitate, consemnată într-una dintre publicațiile interbelice: după încheierea Primului Război Mondial, în Franța, se facilitase major accesul oamenilor la biblioteci, pentru a-i ajuta să depășească trauma conflagrației. Astfel, una dintre reforme, consider că ar fi subvenționarea cărților, pentru ca omul de rând, obosit de taxe, să le poată achiziționa, să aibă parte de această mică bucurie, frunzăritul unor pagini, care să-i mai aline sufletul. Altă reformă, care ține de optica redactorilor, ar fi prezentarea cărților scriitorilor contemporani, scriitori care nu sunt cu nimic mai prejos decât aceia din era monarhică. Lumea se întreabă de ce nu mai sunt scriitori cunoscuți, la fel de mari și în contemporaneitate. Întrebarea corectă ar fi dacă apar cărți valoroase. Și, bineînțeles, se tipăresc, însă prețul ridicat al exemplarului timorează pe cumpărător. De asemenea, tirajul mic nu ajută la notorietatea autorului (dacă tirajul este de trei sute de exemplare, teoretic vor fi tot atâția lectori, ori înainte de 1989, o carte se tipărea în sute de mii de exemplare – așa se explică notorietatea celor care au publicat înainte de Revoluție și care se închipuie mari scriitori pe acest motiv, că îi cunoaște lumea).

Reluarea vieții firești, în urma vaccinării unei părți a populației și a ridicării unor restricții, a făcut loc, din nou, culturii scrise, împinsă în față de aceea online, care și-a configurat limitele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.