În pom, atârnă tristețea ca un sac fără frunze.

O gânganie se târăște, în spate cu ultimele ei clipe.

Soarele cade în curte și razele răsună,

ca lovitura de bețe în tobă.

Ar fi posibil să treacă, pe lângă planetă, lumina cerului?

Cu binoclul, dintr-o pădure, am urmări-o,

urcați unul peste altul, ca un stâlp – văzut din cosmos drept o rază uscată.

Din când în când, mă refugiez în trecutul pe care-l port în sinea mea, ca pe o bijuterie

și nicio eroare făcută, oricând anterior, nu este mai gravă decât înaintarea în vârstă.

Spre viitor, nu pășesc, dar îmi semnalează propria-i sosire,

albindu-mi firul de păr.

(Va urma)