![Diogene din Sinop - Wikipedia](https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/b/b1/Jean-L%C3%A9on_G%C3%A9r%C3%B4me_-_Diogenes_-_Walters_37131.jpg/250px-Jean-L%C3%A9on_G%C3%A9r%C3%B4me_-_Diogenes_-_Walters_37131.jpg)
Soarele a răsărit ca focul, dintr-o lampă. Prin urbe,
umblă oamenii, la fel de orbi la timpul care zboară,
ca furnicile mișună, după dumicatul sufletului,
fiindcă, dacă au găsit grăuntele pe care să-l dezbată,
nu se mai opresc din frământat, până somnul le cuprinde ființa,
la noapte.
Nu mă înscriu în lupta lor neasumată,
nu am niciun impuls să-i dau vreo direcție,
doar merg prin cetate și eu, cu alt sens al existenței mele precare.
Nu-mi vor cunoaște gândul, a cărui adâncime le depășește epoca.
Dornici să acceadă la fericirea zilei, se complac în dialoguri superflui,
menite, cred ei, să le favorizeze elanul spre a-și uita posibilitatea sfârșitului,
oricând acesta va veni: se omoară întruna să rămână,
în memoria scurtă a concitadinilor,
ca vecini plăcuți. Eternitatea lor atât durează –
cât îi pomenesc semenii, înainte de a lua masa
ori printre înghițiturile din supă, cu linguri mari de lemn.
(Va urma)