Replica lui Diogene la a vorbi una, alta

Înţelepciune antică. Povestea lui Diogene - omul care avea totul | Epoch  Times România

Prietene, neprietene,
Putem să trecem unul pe lângă altul,
avem loc și timp,
ca să ne întâlnim, să nu ne întâlnim,
orice ni se poate întâmpla,
să ne urâm sau să ne iubim,
măcar, acolo, câteva clipe,
câteva cuante,
lumea are atâția aproape,
și atâția departe,
încât pe cei mai lipsă sufletului tău,
să nu uiți niciodată
să zbori liber
cu aripile tale dobândite,
spre a vă bucura și a-i reîntâlni…

Așa o fi, prietene, cum spui tu, însă eu am căutat astfel de companii, acestea ajungându-mi până în gât… Am avut nervii destul de tari să rezist limitelor interlocutorilor mei, însă, într-una dintre zile, m-am hotărât să mă închid în mine, mai abitir decât o cetate, în calea barbarilor. Și îmi este mult mai comod ca eu să rezist mie însumi. Ce una-alta, să fi vorbit cu ei? Despre ce? Unul purta haine bune, crezându-se cine știe ce sol al lui Dumnezeu, dar el era bun prieten cu Bachus și, de la un punct de vedere încolo, nu te mai înțelegeai cu el. Altul se închipuia ghicitor al timpului și preciza despre tehnica viitorului, despre felul în care oamenii vor comunica în direct, peste hotare. Nu-mi trebuie decât singurătate, o mare de pace, în care să-mi aud gândurile. Am dus butoiul la țărmul mării. Inițial, câinii care hălăduiau pe acolo, m-au lătrat. I-am strigat pe nume – fixate instantaneu – și mi-au înțeles intențiile bune. După ce am rostogolit butoiul în buza mării, câinii s-au așezat în cerc și mă păzeau. Liniștea străjii lor mă face să mă simt în siguranță în pielea mea.

Tu ce vrei, Diogene, de fapt?

Să arăt că s-a pierdut simplitatea, care ne-ar fi apropiat mai mult de rai, că orice obiect adus de progresul tehnic devine obstacol în calea fericirii noastre.

(Va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.