În volumul de lirică, intitulat Rămășagul fariseilor (Ed. Contrafort, Craiova, 2021, Prefață de Petre Ciobanu), Octavian Manafu își fixează ca punct de plecare noima atribuită cuvântului „fariseu”, spre a ajunge la o acribie a perioadei de tranziție pe care o trăim, când „totul pare spre pârg și totul spre ruină”.  

Fariseii, care făceau parte dintr-o grupare politico-religioasă, au pus rămășag, în viziunea lirică de față, că manierele lor de a domina și influența lumea vor supraviețui epocilor. Până la constituirea lor într-un grup de autoritate, orice popor cunoștea o dezvoltare firească, vizibilă în modul patriarhal de existență: „Bătrânele pe furcă terminându-și inul, / Marea-și aduce la țărm toți înecații” (Totul pare spre pârg și totul spre ruină). Vechiul fariseism, caracterizat de importanța exagerată acordată formelor exterioare ale cultului, manifestării în sine a diverselor sărbători religioase, a schimbat res publica, astfel încât poetul exclamă: „Toți mergeau înainte, numai acum ca racii”. Constatarea aceasta îl determină pe autor să militeze pentru normalitate, dând frâu liber spiritului său justițiar: „De Sfintele Paști, se taie în piață / Chiar capra Amaltheia cu iezii / Precum ar fi vrut să se uite / Că la ugerul ei a supt o vreme chiar Zeus, / Nescăpând nici mieii, nici oile bătrâne, / Încât rămăseseră toate pășunile sângerii” (Moartea era suită chiar la noi pe casă). Cu propensiunea de a apropia fapte și întâmplări din epoci diferite, poetul face un salt în actualitatea tristă, proximă vechilor apucături fariseice: „Moartea bătea din poartă în poartă, / Confundând Crăciunul cu Paștele / Și hotărâtă ca niciun prunc să nu-i scape”. De furia fariseilor antici, nu avea cum să scape nici boul Apis: „În abator, mugește din zori / Boul Apis, / Mai are ceva de așteptat, / Contabilii fiind proptiți în creioane: Cât face carnea-i? / Cât face pielea-i? / Din oase cât o să iasă?” (Cu așa economie râncedă de piață). Răspunsul pe care-l dă însăși Divinitatea, care, de sus, le surprinde pe toate, atestă indignarea față de spiritul mercantil care definește societatea: „Cu așa economie, / Chiar cele sfinte se măsoară în bani, / Un înger dacă le-ar cădea în mână, / L-ar face săpun sau l-ar vinde pe cochilii de scoici / Unor îndepărtați canibali”. Urmând așa-zisul fir al istoriei, chiar Divinitatea este mâhnită că lucrarea, universul antropocentric, nu i-a ieșit cum trebuie, uneori „mulțumindu-se să asculte / Doar muzici intergalactice, / Iar când observă că și acestea se repetă, / Pune mâna pe penel și pe spatele norilor / Schițează pasteluri în maniera impresionistă a lui Claude Monet” (Licitația care încă nu a avut loc). Îngerii s-au îndepărtat de muritori, astfel încât „Rămânem saci înfometați, deșirați de nevoi” (Cui să te plângi?). În această umilitoare perioadă a tranziției, poetul, socotindu-se un damnat, nu poate decât să se alinieze oropsiților sorții și, în numele lor, să ceară un sfat, fie Creatorului, fie preoților: „Când istoria este o capcană, / Când însumi nu-mi dau de capăt, / Nu știu pe unde intru, nu știu pe unde ies, / Voi, Preoți, / Aveți vreun sfat să-mi dați?” (Aveți un sfat să-mi dați?).

În concluzie, cu acest volum, surprinzător prin tipul de conotații și de aluzii, Octavian Manafu dovedește curaj și sinceritate în încercarea de a pătrunde dedesubturile lumii în care trăim.