Aș vrea să cobor, în imperiul unei minuni, la scară minusculă, încât, supus dimensiunilor noi, din pânzele păianjenilor invadând un pod părăsit, să-mi fac vele pentru nava de carton gros, construită cu brațe de copil în toată firea, să le prind de nuiele. Vele de plutit pe curenți, întâi, și pe apa din curte, apoi. Cu aspirația mea de a pluti pe curentul aducând parfum de flori din grădină este în concurență foamea unui șoarece de soi: îmi pândește creația, așteptând s-o roadă. Dacă nu voi cârmi (ca în romanele de aventură), pupa se va destrăma în dinții lui (gândul se ia cu mine în întrecere).

Busolă îmi e Steaua Nordului, dar și destinul meu, în metamorfoza-mi, cât se va modifica?

O lovitură de coadă mi-ar fi acum fatală, harpon poate pentru balena care ochilor de rozător par a fi; din jocul unui motan cu mine, mi-aș mai reveni: cred că ar înțelege, din reflex domestic, că am fost om matur și m-ar lăsa în pace. Pe rând, liliputan fiind, mă voi extazia (din efectul metamorfozei) de înălțimea zborului la îndemână și de popasul pe apa susținând umbra tăcută a țărăncii volubile. Mâna ei scapă suveica – zgomotul atinge planeta gândirii mele. Dar talpa femeii calcă apa de ploaie din urma de copită de bou, proiectându-mă, cu vas cu tot, în afară, pe bătătură. Nu am de acum încolo decât să-mi plâng naufragiul. O! De pe stele, veșmântul de aur al luminii cade pe umerii filosofului, pe care firea contorsionată de probleme îl poartă prin oraș, pe lângă alaiul princiar.

Pe creste, în umbra cucilor singuratici, monahi drepți stau în genunchi, adăpostiți de visuri; din cugetul lor ca ploi vin idei peste filosofi. Învăluită de fum, cetatea își primește colindătorii de bine străbun. La proporția de om, nu mă voi afla împlinit, decât dacă voi fi brevetat marinar (să primesc în custodie nava) sau pilot, după școală. Nu aș avea aptitudini atât de diferite pentru medii fluente și schimbătoare, întretăiate de multe, prin valuri trecând burți, pe aer, povețe de la un sfătos la altul; de unde să crească bărbile, cu fir alb și înăsprit în vârste, ale înțelepților, dacă nu din captarea a ceea ce în munți spun în sine pustnicii?

Starea de veghe a zeilor,

întrecută în ansamblu, de amploarea luptei recente,

se lasă pradă somnului vânător.

Înainte de a-și fi întins pe mari paturi de rouă,

constituția de abur și piatră,

zeii au tras de sfoară, într-o eclipsă abnormă,

soarele,

în locu-i mocnind un jar de vacanță.

Ruguri nestinse torc peste întreg, vini concrete.

În văzduh,

ca vorbele pe buzele muribundului,

păsări de pradă mor.

Am luptat în regimentul doi Cloșca, numit pe front până în ziua de 27 noiembrie, când am căzut prizonieri în apropierea râului Grigor, județul Prahova. Dușmanul ne înconjurase din toate părțile și noi voiam să spargem cercul. N-am putut, cu toate sforțările noastre, pentru că nemții erau mulți și din toate părțile. Am stat închis în Ploiești, în Școala primară. Acolo am stat nouă zile și nouă nopți, fără să ne dea o bucățică de pâine, decât apă rece. Păduchii se înmulțeau din zi în zi. În școală făceau focuri din băncile copiilor, unde ne păleam cămășile, ca să moară păduchii. Încep să ne dea la patru inși câte o varză albă. Trecând trei zile, ni se da câte un pesmet de fiecare prizonier, iar după alte trei zile, ne dădeau la cinci prizonieri, o pâine.

            Din cauza păduchilor și a mizeriei ce am îndurat, s-a ivit între noi o boală numită tifos, care a prăpădit foarte mulți: de la 30 – 40 pe zi. Îngropatul se făcea câte 30 – 40 de morți la un loc, fiind cărați cu căruțele care trăgeau la marginea gropii unde se răsturnau, apoi se trăgea pământ pe ei. M-am îmbolnăvit și eu. Mă durea capul și nu știam nimic de mine. Eram așa de slăbit, că nici din pat nu mă puteam da jos.

            La 1 aprilie, am fost luat de turci și trimis în țară la ei. Am trecut Dunărea peste pontoane, în Bulgaria. La stație, bulgarii ne așteptau cu brațele pline de pietre. Cum a oprit trenul, au început să dea în noi cu ele. Santinelele turcești abia au putut înlătura pe bulgari.

            Ne-au dus la Adrianopol, pe urmă, la Constantinopol și de aici cu trenul, spre Bagdad, până la localitatea Alep (Alep este un oraș din Siria, cu cca 1,7 mil. locuitori astăzi, n.r.). Ne-au dat jos, punându-ne la săpat tuneluri pe sub munte. Erau acolo fel de fel de oameni: români, ruși, italieni, sârbi, francezi, englezi, indieni și chinezi. Mâncam pâine și o porție de pilaf îndulcit cu smochine. De prin munte, mâncam poame ca portocale, smochine, roșcove.

            Soldații se îmbolnăveau de căldură. Mulți mureau, dar cu toate că erau îngropați adânc, hienele îi scoteau și-i mâncau.

            Din Constantinopol am scris o carte poștală pe care am trimis-o acasă la mine, dar n-au primit-o ai casei.

            Venit acasă, m-am îmbolnăvit și am zăcut un an și jumătate și am rămas cu un tușit, după cum mă vezi.

*Mărturie făcută de țăranul Toma Ismană din satul Izvorul Aneștilor, jud. Mehedinți, în anul 1937, lui V. Vârcol, care atunci era insp. general școlar. Toma Ismană fusese ostaș, prizonier sub ocupație.