Am luptat în regimentul doi Cloșca, numit pe front până în ziua de 27 noiembrie, când am căzut prizonieri în apropierea râului Grigor, județul Prahova. Dușmanul ne înconjurase din toate părțile și noi voiam să spargem cercul. N-am putut, cu toate sforțările noastre, pentru că nemții erau mulți și din toate părțile. Am stat închis în Ploiești, în Școala primară. Acolo am stat nouă zile și nouă nopți, fără să ne dea o bucățică de pâine, decât apă rece. Păduchii se înmulțeau din zi în zi. În școală făceau focuri din băncile copiilor, unde ne păleam cămășile, ca să moară păduchii. Încep să ne dea la patru inși câte o varză albă. Trecând trei zile, ni se da câte un pesmet de fiecare prizonier, iar după alte trei zile, ne dădeau la cinci prizonieri, o pâine.

            Din cauza păduchilor și a mizeriei ce am îndurat, s-a ivit între noi o boală numită tifos, care a prăpădit foarte mulți: de la 30 – 40 pe zi. Îngropatul se făcea câte 30 – 40 de morți la un loc, fiind cărați cu căruțele care trăgeau la marginea gropii unde se răsturnau, apoi se trăgea pământ pe ei. M-am îmbolnăvit și eu. Mă durea capul și nu știam nimic de mine. Eram așa de slăbit, că nici din pat nu mă puteam da jos.

            La 1 aprilie, am fost luat de turci și trimis în țară la ei. Am trecut Dunărea peste pontoane, în Bulgaria. La stație, bulgarii ne așteptau cu brațele pline de pietre. Cum a oprit trenul, au început să dea în noi cu ele. Santinelele turcești abia au putut înlătura pe bulgari.

            Ne-au dus la Adrianopol, pe urmă, la Constantinopol și de aici cu trenul, spre Bagdad, până la localitatea Alep (Alep este un oraș din Siria, cu cca 1,7 mil. locuitori astăzi, n.r.). Ne-au dat jos, punându-ne la săpat tuneluri pe sub munte. Erau acolo fel de fel de oameni: români, ruși, italieni, sârbi, francezi, englezi, indieni și chinezi. Mâncam pâine și o porție de pilaf îndulcit cu smochine. De prin munte, mâncam poame ca portocale, smochine, roșcove.

            Soldații se îmbolnăveau de căldură. Mulți mureau, dar cu toate că erau îngropați adânc, hienele îi scoteau și-i mâncau.

            Din Constantinopol am scris o carte poștală pe care am trimis-o acasă la mine, dar n-au primit-o ai casei.

            Venit acasă, m-am îmbolnăvit și am zăcut un an și jumătate și am rămas cu un tușit, după cum mă vezi.

*Mărturie făcută de țăranul Toma Ismană din satul Izvorul Aneștilor, jud. Mehedinți, în anul 1937, lui V. Vârcol, care atunci era insp. general școlar. Toma Ismană fusese ostaș, prizonier sub ocupație.