Copil, pe vremea aceasta, când primăvara bătea la ușă, eram singurul de pe glob care eram pregătit să-i deschid ușa inimii. Ajungând acasă, după o zi obositoare de școală – toate mi se păreau la fel! -, alergam în grădină, acolo unde tămâioarele își tropăiau culoarea în soare și mă încântau decolările haotice ale albinelor. Nu aș mai fi intrat în casă, pentru nimic în lume, dar foamea mă răpunea și năvăleam la masă, deși mâncarea niciodată nu mi-a fost obiectiv existențial.

Zilele trecute, care s-au perindat prin țară cu soarele în brațe, inima mea și-a dat mâna cu aceea de ieri, a copilului care am fost: o clipă a durat armonia, fiindcă, astăzi, în bătaia vântului, care îndeamnă la înălțat de zmeie, a venit peste mine gândul la aceia care nu mai au ocazia de a vedea roata anotimpurilor. Vina lor, de a nu mai fi apucat primăvara aceasta, a fost bucuria de a ne lăsa nouă locul, celor care învârtim planeta cu tălpile în mers.

„Viața este ca ața” (scria cronicarul Miron Costin în poemul filosofic Viața lumii). Cât de fragil este pe lume ceea ce este încântător, ca o spumă care zboară de pe lucruri.

P.S.

Expresia „Viața e ca ața” aparține marelui cronicar și nu maneliștilor. E bine de știut pentru vulgul atras, din păcate, de jelania brunetă.