În vremea dragostei

În vremea dragostei, trec zilele ca fulgerul… Ceasurile îmi sunt pline de bucurie și de liniște sufletească… La aceeași lună, ne uităm și eu și ea. Pe întuneric, mâna mea o caută pe a ei, dând la o parte zările, și o află, pentru totdeauna, într-o fâșie de timp apropiat; sărut inelarul și fiorul ca fluturele de lumină se mișcă în inimile noastre.

În copilărie, privind fluviul cel tulbure, nu bănuiam că, pe malul celălalt, zburdă picioarele vesele ale unei copile, care, astăzi, zâmbind, îmi dă mâna, peste anii aceia ai ficțiunii. Cer timp de la Domnul, să-mi dea în plus cât poate, pentru a-mi ajunge să-i spun „cât îmi e de dragă” și să nu-i reproșez Lui că ne-a ascuns până acum ocaziile de a ne fi întâlnit și de a fi fost fericiți, la fel ca zeii, cândva, în Olimp.

Dar eu, marele Diogene, sunt tabula rasa în conversație, oferindu-i răspunsuri, ghidat de mintea sclipitoare a ei.

(Va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.