Sentimentul de unicitate, relativ la viziunea asupra lumii, este afirmat ferm, de către Octavian Manafu, în cea mai recentă carte a lui, De aceeași parte a baricadei (Ed. Contrafort, Craiova, 2022), titlu care persiflează ancorarea propriilor cunoscuți în realitate. O primă consecință a acestei diferențe de viziune o reprezintă introspecția, modalitate convenabilă autorului, care, astfel, își poate menține intacte principalele trăsături de caracter, precum temeritatea de a fi el însuși ori însăși omenia (derivată dintr-o pornire decentă de cinism, în stilul lui Diogene): „Toți au trecut de cealaltă parte / A baricadei. / De aceea, despre ei nu mai știu nimic / Și nu reușesc să înțeleg / Cum de s-au contopit cu lucrurile buluc” (Uneori încep să vorbesc). Consecința secundă a detașării de mai vechii-i prieteni o constituie hotărârea de a se reorienta în lume, poetul mizând pe un anumit punct zero de repornire în viață, pe a cărui autoritate speră să o regăsească în casa părintească, acolo unde „mai bântuie o parte din copilărie” (Oglinda a devenit atât de opacă), dar, la fel ca Serghei Esenin sau Ion Pillat, constată că „Anii au zburat ca o pulbere din tindă / Și la masa rotundă și scundă / N-au mai rămas decât bunicii / Cu lacrimi spânzurate pe obraji”. Ca atare, de acum înainte, el trebuie să-și asume o cale proprie de cunoaștere și de trăire a vieții, o situație aproximativ familiară lui, întrucât a crescut fără mamă: „Pe mama nu am cunoscut-o / Decât dintr-o fotografie mai veche” (Peștișorul vrăjit). Între lumea reală și cea de apoi, persistă o graniță subțire, pe care poetul o trece frecvent, în căutarea unui dialog cu figuri dragi, iar când nu reușește, nu aduce reproșuri divinității, precum Arghezi în Psalmi, ci se întreabă despre sine: „Mă cerți, dar nu-mi dau seama / Eul meu nu-ți plătește vama. / Ești dinainte-mi, dar nu te văd?” (Ești Dumnezeul meu de piatră). Din suita de întrebări, la câteva se poate răspunde în mod cert, anume că starea interioară se schimbă, în acord cu specificul anotimpurilor, care se tot perindă. Astfel, poetul descoperă: „Primăvara, abia zâmbesc, / Vara mă sufoc, deseori, / Toamna din gâfâit ân gâfâit / Până iarna când / Mă pierd în zăpezile interminabile / Ale zeroului absolut” (Anotimpuri umane). Pastelurile (care urmează acestui poem crucial) sunt psihologice. Ca în Metamorfoze de Publius Ovidius Naso, omul devine copac, dar numai la nivelurile senzorial și ficțional: „Ești ca un arbore înflorit în primăvară” (Pe crengi uscate, fără muguri); vara, printre atâtea așchii de la bușteanul în care „tata, într-o amiază toridă, înfigea barda”, se ivește „un chip de femeie ce aducea cu mama”. Fiindcă pământul devine un spațiu prea îngust pentru a găzdui atâtea metamorfoze, următoare țintă de împlinire în dragoste, este Galaxia, acolo unde poetul nu mai purcede singur, ci însoțit de iubita lui, căreia îi conferă și un rol în mecanismul cosmic, anume acela de a „strânge Absențele la un loc” (Persoana întâi plural). Tânăra este un ego pe care eul liric nu-l simte străin, dimpotrivă, complementar sieși în voluptatea ascensiunii către „un Necuprins de neimaginat” (Cât un Necuprins de neimaginat).  

Cu metafore surprinzătoare, care schimbă unghiul de vedere în puncte solite, volumul de față e propriu unui poet care are ceva de spus.