Mărul Afroditei (V)

Roibul de Zaharia Bârsan -voci

Pe țărmul negru, în care luna s-a înfipt ca un plug, a urmat încă o seară de mângâieri: „Pe o astfel de noapte bogată, / Cine nu ar da viața lui toată?”. Cu privire ageră, macedoneana a observat urma din nisip, a furcii lui Neptun, care, se pare, și el ne-a însoțit, nevăzut, în hoinăreala noastră și regretă acum, în valuri, că nu a zămislit-o pe iubita mea, pentru a i se fi lăudat lui Zeus, cu toată vuiala mării; de curiozitate, Jupiter însuși, din muntele cel mare, ar fi plecat urechea la vorbele ei și, întors vrăjit pe jilțul lui de aur, le-ar fi chemat, pentru o nouă instrucție culturală, pe mândrele vestale.

-Am ceva să-ți spun, am oprit-o pe macedoneană din mersul lent. Familia tatei iubea caii… Străbunicul meu, cu mustăcioară și voce puternică, măsura pământul din șa. El îi păștea, vara, pe câmp, în toiul nopții, și bea din aceeași apă din care se adăpau caii. Avea și un roib alb, pe care Ahile voia să intre călare în Troia. Din stirpea cailor lui Ahile, stăpânea și o iapă, cu monede aurii în piele.

(Va urma)

Un gând despre „Mărul Afroditei (V)”

  1. Și fără șa, să mă încaleci,
    Ca să te port – de Verde plin,
    Și nevăzută ca un crin,
    Peste țărânile de farmeci

    Ce ți-am băut din apă, vin –

    Și fără frâie și zăbraneci,
    pe-albastrul cer senin, să fim –

    Din taina zborului marin,
    Cei care iar copilărim…

    Atât de înțelepți și pașnici…

    Din ochii goi, să ne hrănim…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.